Nişka zâmbi, mirată.

  — Mie…?

  — E discretă; lămuri Paul.

  Mă îmbujorasem. I-am minţit, spunând că mă doboară somnul. Am alergat până acasă, fluierând. Am adormit spre dimineaţă, după ce citisem de cinci ori singura pagină din Jurnal. Am adăugat:Nişka s-a logodit cu un anume Paul, insipid şi frumos. Nu-l iubeşte. Cu atât mai rău pentru Nişka. A acceptat rugăminţile tânărului din laşitate. E tot atât de mediocră, ca şi oricare altă sentimentală. Nişka va urma perfect dramul prezis de mine: sinucidere spintuală prin căsătorie, slăbiciune şl provincie.”

  Nu spusesem Nişkăi vila ia care locuiesc. Câteva zile, am privii nv>ea din cerdac şi am scris povestiri. Doream s-o revăd, doream să:> „esc cu Bibi, să-i cer amănunte asupra lui Paul-dar aşteptam să fiu Pe deplin lini?!

  Nopţile, r n pe câmp, printre căpiţe cu umbre tulburi. Mă culcam între gpopi, cu ochii în cer dobrogean. Noaptea şi singurătatea „' descopereau în suflet puteri nebănuite şi elanuri, şi porniri Le cule-Beam pe toate şi le ascundeam în mine: „Cândva, voi avea nevoie…”

  Pe Bibi am întâlnit-o într-o dimineaţă, în grădina restaurantului. %epta pe Andrei. Era neagră, frumoasă şi fericită. Mi-a spus că Nişka s~a supărat mult pe mine. Mi-a bătut inima.

  — De ce, Bibi?

  — Pentru că ai dispărut fără să-i ceri adresa; pentru că ai pomenit logodnicului ei de rămăşagul acela absurd…

  — Bibi, eu cred în cele ce spun. Paul e un imbecil… Nişka n-are să fie fericită…

  — Vorbeşti ca un elev de liceu… Mai au doi ani; timp destul să se cunoască.

  — Bibi, fecioria logodnei nu se pierde decât o singură dată.

  — Să mă supăr?

  — Eu vorbesc deschis. Nu înţeleg ce a hotărât-o pe Nişka…

  — El… O plictisea cu declaraţiile, cu ameninţările… De altfel, nu e un băiat rău. îşi ia, la anul, licenţa… Va fi profesor de matematici până ce va sfârşi Nişka… Apoi, vor pleca amândoi la Paris.

  — Mediocru…

  — Tu judeci altfel, ca un romancier, ca un filosof.

  — Abuzezi, Bibi…

  — Aşa e. Tu vrei ca toţi să-ţi semene.

  — Greşeşti. Eu vreau ca viaţa Nişkăi să semene Nişkăi. Ea voia altceva. Paul e o confirmare a prezicerii mele din noaptea Floriilor. Ca prezicător mă bucur, dar ca prieten…

  A venit şi Andrei: mai negru, mai spătos, mai bine dipus. S-a arătat fericit de întâlnire.

  — Pentru că te-am găsit, vei mânca cu noi.

  Paul şi Nişka plecaseră la Constanţa, cu o barcă automobil.

  — Primul voiaj împreună.

  — înălţător, socotii eu.

  — Riscant, crezu Bibi.

  — Şi scump, încheie Andrei.

  De atunci, ne întâlneam în fiecare zi. Nişka era tot mai prietenoasă, şi tot mai adânc îi pătrundeam în suflet. Paul se plictisea şi încerca să mă evite cu şiretlicuri stupide. într-o seară, Nişka mi-a şoptit:

  — Mâine, înainte de baie, viu să te iau de la vilă. Nu vreau să ştie şi.

  Paul.

  Am acceptat mulţumind; cu bucurii în suflet, nebănuite Nişkăi. A venit dimineaţa. Am ieşit amândoi pe câmp, vorbind. Pe mine mă ostenea un gând: „Dacă aş minţi pe Nişka, insinuându-i că o iubesc…?” Am primit porunca gândului, ca o uşurare. Printre snopi în căpiţe, coboram către ape.

  — Nişka, trebuie să te resemnezi să nu cunoşti niciodată Japonia…

  — Tu ai s-o cunoşti? -Da…

  — îl iubeşti, Nişka?

  Am râs amândoi, privindu-ne.

  — Eu n-am să iubesc decât un om mare…

  — încearcă să-l ridici pe Paul.

  Nu credeam niciunul în această depăşire a mediocrităţii logodnicului.

  — Nişka, te contrazici de la o lună la alta… Nu-ţi sunt un bun prieten că-ţi?pun aceasta, dar trebuie să-ţi spun… Nu te-ai gândit la năzuinţele tale când ai acceptat pe Paul?

  — Nu ştiu… nu ştiu… Să nu mai vorbim… Am să mă gândesc doi ani. Apoi, îmi tulbură liniştea aici, cu tânguielile lui…

  — Nişka, femeile mediocre făptuiesc întotdeauna fapte asupra cărora nu mai pot reveni, pentru că n-au ştiut să-şi stăpânească o zi sau un ceas plictiseala şi tulburarea. Dar tu?

  — Nu ştiu… nu ştiu… Mi-a părut atât de rău când am aflat că nu vrei să-mi fii prieten… Am rămas fără sprijin… Am slăbit dintr-o dată…

  — Cele ce-ţi spuneam eu, Nişka… Te duce mediul… Voi, femeile tinere, nu aveţi rezistenţe spirituale… După întâia înfrângere, degringolada nu mai poate fi sfârşită…

  Nişka tăcea, istovită. Am coborât încet cărarea stâncoasă. Gândea, în faţa apei neliniştite, ne-am aşezat să o privim.

  — Dacă te ascult prea mult, mă convingi. Ceea ce vrei tu, eu am voit întotdeauna, mai înainte… Dacă nu te-aş fi întâlnit, le-aş fi uitat, şi prezicerea ta s-ar fi realizat. Dar acum, n-are să se împlinească…

  — Dacă te-ar auzi logodnicul…

  — Aminteşte-ţi un singur lucru: că de acum trebuie să-mi fii prieten…

  — Sunt fericit…

  — înainte să încerci complimente… îmi făgăduieşti să mă ajuţi întotdeauna să rămân eu însămi…?

  — Deşi enigmatic… făgăduiesc…

  Nişka avu o licărire ciudată în ochi. Smulse inelul din deget şi îl zvârli deasupra stâncilor. Am tresărit, covârşit de bucurii.

  — De acum, te-ai logodit cu marea…

  — De acum, trebuie să mă primeşti de două ori pe săptămână şi să-mi împrumuţi cărţi…

  Am încercat să glumesc.

  — Ceea ce înseamnă că trebuie să lupt împotriva prezicerilor mele… Nişka îmi apucă fericită braţul.

  — Am să-i spun că am pierdut inelul… că acesta e un semn rău şi că, la urma urmelor, logodna se poate socoti desfăcută… De altfel, dacă încearcă scene, plecăm…

  Acasă, am scris în Jurnal: „Nişka se contrazice. A rupt logodna; cu afât mai rău pentru mine. Nişka vrea să se mântuie de mediocritate. Sunt dator s-o ajut. Dar dacă îi