alţii. Îi omorau ca pe muşte, am citit cu ochii mei. Dacă nu-i omorau, îi ţineau în închisoare. Tupolev, Petliakov, Korolev… o parte din floarea aeronauticii lor şi-a proiectat cele mai mari invenţii în închisoare. Ramzin a inventat în celulă un nou generator pentru motoarele termice. Prima lor unitate de cercetare în materie de rachete a fost înfiinţată în închisoare sub îndrumarea lui Korolev.

— Ai nimerit-o, bătrâne, spuse O’Mara, din nou plictisit.

— Mi-a dat bucata asta de rocă, continuă Wintle.

I-am văzut mâna, cu palma în sus, sprijinită din nou pe genunchi, deschizându-se şi închizându-se, ca pentru a strânge un dar imaginar.

— Rock? întrebă Ned. Ţi-a dat Iakov aşa ceva? O bucată muzicală? Nu?! Vrei să spui rocă, aha, o mostră oarecare geologică, asta e, da?!

— Când noi, occidentalii, am plecat din Akademgorodok, reluă Wintle, ca şi cum s-ar fi lansat şi ne-ar fi lansat şi pe noi într-o cu totul altă poveste, ne-am despuiat de tot ce aveam. Literalmente. Dacă aţi fi văzut grupul nostru în acea ultimă zi, nu v-ar fi venit să credeţi! Gazdele noastre ruse plângeau de nu mai puteau, îmbrăţişări, flori pe autobuze, până şi Callow a vărsat o lacrimă, dacă puteţi crede aşa ceva. Iar noi, occidentalii, descărcăm tot ceea ce aveam: cărţi, ziare, stilouri, ceasuri, aparate de ras, pastă de dinţi, până şi periuţe de dinţi. Discuri, cine adusese. Lenjerie, cravate, pantofi, cămăşi, ciorapi, totul în afară de un minimum necesar pentru un zbor decent spre casă. Nu ne înţeleseseră dinainte. Nici măcar nu discutaseră despre aşa ceva. Totul s-a întâmplat spontan. Unii au făcut chiar mai mult. În special americanii, impulsivi cum sunt ei. Am auzit de un tip care i-a propus o căsătorie de convenienţă unei fete disperate să plece din ţară. Eu n-am făcut aşa ceva. N-aş fi putut. Sunt patriot.

— Dar i-ai dat şi tu din minunile tale lui Iakov, sugeră Ned, prefăcându-se că scrie de mama focului într-un carnet.

— Da. Este ca şi cum ai hrăni păsările în parc, aşa e când îţi împărţi obiectele de preţ. O alegi pe cea mai firavă, care nu apucă nimic, şi încerci s-o îngraşi. În plus, tânărul Iakov îmi atrăsese simpatia, nu m-am putut abţine, un om plin de suflet.

Mâna îi înţepenise în jurul formei invizibile, încercând să-şi unească vârfurile degetelor. Cu cealaltă mână îşi pişcă fruntea.

— Hai, Iakov, ia asta îi spusei eu. Nu ezita, vino încoace. Eşti prea timid şi e păcat de tine. Aveam un aparat de ras electric. Plus baterii, transformator, toate într-o trusă frumoasă de voiaj. Dar se pare că s-a simţit stânjenit. Le-a pus deoparte şi a continuat să se foiască. Apoi, mi-am dat seama că încerca să-mi dea ceva. Era o bucată de rocă, învelită în hârtie de ziar. Nu cu hârtie de ambalaj frumoasă, bineînţeles. „E o bucăţică din ţara mea, mi-a spus el. În semn de mulţumire pentru comunicarea ţinută.” Dorea să iubesc ceea ce era bun în ţara sa, oricât de urâtă putea să pară câteodată din afară. Vorbea o engleză frumoasă, fiţi atenţi, vorbea mai bine decât jumătate dintre noi. M-am simţit puţin jenat, sincer să fiu, dacă vreţi să ştiţi. Am păstrat mulţi ani bucăţica aia de piatră. Apoi nevastă-mea a aruncat-o cu ocazia uneia dintre curăţeniile ei de primăvară. M-am gândit să-i scriu din când în când, dar n-am făcut-o niciodată. Era arogant, în felul lui, să ştiţi. Mulţi erau la fel. Îndrăznesc să spun şi că noi, în felul nostru, eram tot atât de aroganţi. Toţi credeam că ştiinţa poate guverna lumea. Astăzi presupun că aşa e, cu toate că nu în modul în care se preconiza, sunt sigur.

— Ţi-a scris? întrebă Ned.

Wintle reflectă îndelung.

— Parcă poţi să ştii, răspunse Winde după o lungă reflecţie. Nu vei şti niciodată ce se opreşte la poştă sau de către cine.

Am scos din servietă un teanc de fotografii şi i le-am întins lui Ned. Acesta i le-a trecut lui Winde, sub privirea interesată a lui O’Mara. Wintle le studie una câte una şi apoi exclamă brusc:

— El e! Iakov! Cel care mi-a dat piatra. Îi înapoie fotografia lui Ned. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Uitaţi-vă la ochii lui! Îndrăzniţi să spuneţi că nu este un visător?!

Luată din ediţia de seară din 5 ianuarie 1954 a unui ziar din Leningrad şi reconstituită de către Secţia Foto, Iakov Efremovici Saveliev, un geniu precoce.

Mai erau şi alte nume, iar Ned îl trecu cu răbdare prin fiecare dintre ele, lansându-l pe piste false, încurcându-l până când fu sigur că, în mintea lui Wintle, cel puţin în a lui Saveliev nu era decât un nume între multe altele.

— Deştept din partea ta să-ţi ascunzi asul printre atâtea alte cărţi, remarcă O’Mara în timp ce, cu paharul în mână, ne conducea de-a lungul aleii către maşină. Ultima oară când am auzit de Saveliev, conducea o bază de lansare de rachete experimentale în fundul Kazahstanului, închipuindu-şi metode de a citi aparatura lor telemetrică, fără ca toată lumea să poată să facă acest lucru peste umărul lui. Ce-o pune la cale acum? Să vândă prăvălia? Rar îmi produce plăcere munca pe care o fac, dar de data aceasta am fost total scârbit de întâlnire şi de locul în care a avut loc, iar O’Mara m-a scârbit şi mai mult. Rar mi se întâmplă să apuc pe cineva de braţ, ca apoi să mă dau imediat înapoi şi să slăbesc strânsoarea.

— Sunt sigur că ai semnat angajamentul de respectare a Legii secretului de stat, i-am spus eu fără să ridic glasul.

— Practic l-am redactat eu însumi, replica O’Mara, foarte surprins.

— În cazul acesta, ar trebui să ştii că orice fel de informaţie care îţi parvine în mod oficial şi orice ipoteză construită pe baza acestei informaţii rămâne în proprietatea Coroanei pentru totdeauna. O altă deformare a legii, dar nu contează. I-am lăsat braţul înainte de a continua. Aşa că, dacă-ţi place munca de-aici şi speri să te bucuri de o promovare şi dacă te mai gândeşti şi la pensie, îţi sugerez să uiţi pentru totdeauna de această întâlnire şi de orice nume asociat ei. Mulţumesc foarte mult pentru gin. La revedere!

 

Pe drumul de întoarcere, odată