Pe drum, mi-am amintit de Sara, cea de-a treia fată întâlnită la Lăncierul. Aveam numărul ei în portofel. M-am dus acasă, m-am căcat, apoi am pus mâna pe telefon.

– Alo, am zis. Aici e Chinaski. Henry Chinaski...

– Da, îmi amintesc de tine. Ce faci?

– Mă gândeam să trec să te văd.

– Trebuie să fiu la restaurantul meu azi. De ce nu treci pe-acolo?

– E o chestie cu mâncare vegetariană, nu-i aşa?

– Da, am să-ţi fac un sandviş bun şi sănătos.

– Zău?

– Închid la ora patru. Ce-ar fi să treci puţin înainte de patru?

– Bine, cum ajung acolo?

– Ia-ţi un pix şi am să-ţi dau instrucţiunile. Mi-am notat detaliile.

– Ne vedem pe la 3:30.

Pe la 2:30 m-am urcat în maşină. Undeva, pe autostradă, instrucţiunile au devenit confuze sau eu am devenit confuz. Nu-mi plac deloc nici auto-străzile şi nici instrucţiunile de genul ăsta. Am făcut o curbă şi m-am trezit în Lakewood. Am tras la o staţie de benzină şi am sunat-o pe Sara.

– Birt vegetarian, a răspuns ea.

– Rahat! am zis.

– Care-i problema? Pari supărat.

– Sunt în Lakewood. Instrucţiunile tale sunt de rahat.

– Lakewood? Stai puţin.

– Mă întorc acasă. Trebuie să beau ceva.

– Stai un pic. Vreau să te văd. Spune-mi pe ce stradă eşti în Lakewood şi care-i cea mai apropiată intersecţie.

Am lăsat telefonul să atârne şi m-am dus să văd unde sunt. I-am comunicat apoi Sarei, iar ea m-a redirecţionat.

– E uşor, a zis. Promite-mi că vei veni.

– Bine.

– Şi dacă te rătăceşti iarăşi, sună-mă.

– Îmi pare rău, vezi, n-am nici un simţ al direcţiei. Totdeauna am avut coşmaruri că mă rătăcesc. Cred că vin de pe altă planetă.

– Nici o problemă. Urmează-mi doar instrucţiunile.

M-am urcat iar în maşină şi de data asta a fost mai simplu. În curând am ajuns pe autostrada Pacific Coast, căutând o deviaţie pe unde să ies. Am găsit-o. M-a dus într-o zonă comercială cu pretenţii, de lângă ocean. Am mers încet şi am văzut o firmă mare, pictată de mână: Birt vegetarian. În fereastră erau lipite fotografii şi mici cârduri. Dumnezeule, un restaurant vegetarian îmi mai lipsea, Nu voiam să intru. Am ocolit şi am trecut încet pe lângă el. Am luat-o la dreapta şi apoi iar la dreapta. Am văzut un fel de bar, Refugiul Crabului. Am parcat în faţă şi am intrat.

Era 3:45 după-amiaza şi toate locurile erau ocupate. Majoritatea clienţilor mâncau. Am rămas în picioare şi am comandat o vodcă. Am luat-o cu mine la telefon, de unde am sunat-o pe Sara.

– Sunt eu, Henry, am ajuns în zonă.

– Te-am văzut trecând cu maşina de două ori. Nu-ţi fie teamă. Unde eşti?

– La Refugiul Crabului. Beau un pahar. O să ajung în curând.

– Bine, să nu bei prea mult.

L-am băut pe ăla şi am mai cerut unul. Am găsit un mic separeu gol şi m-am aşezat. Chiar nu voiam să mă duc. Abia dacă îmi aminteam cum arăta Sara.

Am terminat ultimul pahar şi am plecat cu maşina spre ea. Am coborât, am deschis şi am intrat. Sara era în spatele tejghelei. M-a văzut. - Bună, Henry, a zis. Termin într-o clipă. Prepara ceva. Patru sau cinci tipi stăteau jos sau în picioare. Unii stăteau pe o canapea, alţii pe podea. Erau toţi de vreo 20 şi ceva de ani, arătau la fel, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi nu făceau decât să stea acolo. Din când în când, unii dintre ei puneau picior peste picior sau tuşeau. Sara era o femeie destul de arătoasă, zveltă, şi se mişca de colo-colo cu vioiciune şi stil. Avea părul blond-roşcat, foarte frumos.

– O să ne ocupăm de tine imediat, a zis ea.

– Bine, am răspuns.

Există acolo şi o bibliotecă. Am zărit trei sau patru dintre cărţile mele. Am găsit un volum de Lorca şi m-am aşezat, prefăcându-mă că citesc. În felul ăla, nu mai eram nevoit să mă uit la tipii în pantaloni scurţi. Arătau de parcă nimic nu i-ar fi atins vreodată - toţi bine crescuţi, protejaţi, cu un luciu delicat de satisfacţie. Nici unul dintre ei nu fusese vreodată în închisoare, nu muncise din greu cu mâinile, nici nu luase vreo amendă de circulaţie. Nişte papă-lapte cu toţii.

Sara mi-a adus un sandviş vegetarian.

– Poftim, încearcă asta.

Am mâncat sandvişul, în vreme ce tipii pierdeau vremea pe-acolo. Curând, unul s-a ridicat şi a ieşit. Apoi un altul. Sara făcea curăţenie. A mai rămas doar unul. Avea vreo 22 de ani şi stătea pe podea. Era slăbănog, cu spatele curbat ca un arc. Avea ochelari cu rame groase, negre. Părea mai singuratic şi mai prostănac decât ceilalţi.

– Hei, Sara, a zis, nu ieşim în oraş la o bere în seara asta?

– Nu în seara asta, Mike. Ce-ar fi să mergem mâine?

– Bine, Sara.

S-a ridicat şi s-a dus spre tejghea. A pus o monedă acolo şi şi-a ales o prăjiturică vegetariană. A stat şi a mâncat-o. Când a terminat-o, s-a întors şi a ieşit.

– Ţi-a plăcut sandvişul? a întrebat Sara.

– Da, n-a fost rău.

– Poţi să aduci tu masa şi scaunele de pe trotuar?

Am adus masa şi scaunele.

– Ce vrei să facem? a întrebat ea.

– Păi, nu-mi plac barurile. Aerul e irespirabil. Hai să luăm ceva de băut şi să mergem la tine.

– Bine, ajută-mă să duc gunoiul. Am ajutat-o. Apoi a încuiat.

– Ia-te după dubiţa mea. Ştiu eu un magazin unde au vinuri bune. Apoi ţine-te după mine până acasă.

M-am luat după dubiţa ei. Pe parbrizul din spatele maşinii avea un afiş cu un tip. „Zâmbeşte şi bucură-te", mă sfătuia el, iar în partea de jos a afişului era şi numele lui: Drayer Baba.

La ea acasă, am deschis o sticlă de vin şi ne-am aşezat pe canapea. Îmi plăcea acolo. Îşi construise toată mobila singură, inclusiv patul. Fotografii cu Drayer Baba erau peste tot. Un tip din India care murise în 1971, susţinând că-i Dumnezeu.

În vreme ce dădeam gata prima sticlă cu vin, uşa s-a deschis şi a intrat un tânăr cu dinţi proeminenţi, păr şi barbă lungă.

– El e