— Măsură de securitate. Cine a încercat să-l suprime o dată, va încerca şi a doua oară.

— Bob, oamenii nu se omoară aşa între ei... Nu-i o întâmplare de toată ziua. Te rog să-mi spui adevărul. A făcut ceva?... E amestecat în... vreo afacere urâtă?

— Nu ştiu. Ştiu doar că el ştie ceva, despre care altcineva nu vrea să se ştie. Clasic.

— E îngrozitor de complicat, oftează. N-am fost niciodată prea perspicace.

— De ajuns ca să te descurci mereu şi foarte bine. Nu trebuie să-ţi pierzi curajul.

— Mă simt... Prin telefon, îi aud lacrima încolţită: Aş vrea să fiu iar mică... Să nu râzi de mine, că te omor!

Fac pe înţeleptul:

— Toţi avem momente când am vrea să fim iar mici. De obicei, când ne e frică... Mamă, de ce ţi-e frică ţie acum?

— Nu ştiu exact...

Minte. Sau nu vrea să recunoască adevărul nici faţă de ea însăşi. Nu-i o fire complicată, pentru ea există doar da sau nu. Alb sau negru, fără nuanţe. Nu-i vreo analitică, a ştiut totdeauna exact ce vrea şi în sensul ăsta, a avut o viaţă simplă.

— ...pot doar să-ţi spun... aş vrea să mă văd peste un an.

— O să ne vedem şi peste un an. Nu şi-a revenit deloc?

— Bâiguie câte ceva.

— Ce spune?

— Pare furios şi înjură de mama focului... Oftează: Mă aşteptam la cu totul altceva...

La "I Iove you, cioară mică şi scumpă", ştiu. Cu trei sârme în nas. Îmi vine să râd, mama nu se uită niciodată pe ea însăşi.

— Va veni şi "altceva", ai răbdare.

— Bob... Eu am fost o mamă mai... originală. Eram atât de tânără! Pentru mine, ai fost întâi o păpuşă... Pe urmă un frăţior mai mic. Acum, un prieten, un camarad mai tânăr. Nu ştiu dacă mă înţelegi.

— Perfect, mamă, şi e bine aşa.

— Toto reprezintă ultima mea şansă, înainte să ajung la ceaiuri hepatice, placă şi casă care miroase a pipi de pisici... Toto m-a făcut să mă simt încă o dată de douăzeci de ani! Când te trezeşti dimineaţa şi eşti fericit pentru simplul fapt că trăieşti şi că afară a înflorit liliacul... Adaugă în şoaptă, cu voce mică: Ai să mă ajuţi?

Răspund ambiguu:

— Noi doi am fost întotdeauna o echipă.

Totul s-a încurcat în aşa măsură — bulibăşeală la apogeu — încât pariez că lucrurile vor începe să se limpezească. E în legea firii. După apogeu, declin. Nimic nu poate rezista la infinit, pe maximum de intensitate. Babuinul îmi spune că face ceva cu toate teoriile mele despre intensitate, amperi, Legea lui Ohm sau a lui Arhimede! Adică, n-am auzit şi de cazuri nerezolvate? Clasate? Muşamalizate? Eu mă interesez dacă nu are şi amintiri mai luminoase. N-are. E bine?

Suntem într-un moment de răgaz. Bizar, când totul arde în jur. Totuşi, asta-i situaţia. Avem piste, dar de la fiecare trebuie să aşteptăm verde. Mă trezesc desenând cu carioca peşti albaştri şi roşii, pe marginea gazetei. Bădoiu care intră chiar acum în birou urlă:

— E ziarul meu! Pictează-ţi fundul dacă ai chef! Ţi-am zis de o mie de ori că nu suport ziare dezvirginate! Citite, mânjite, maculate!

Fără un cuvânt, scot o bancnotă şi i-o pun pe birou. Babuinul se simte luat în serios şi mă priveşte lung:

— Ce-ai păţit, neică?!

— Ce-ai păţit tu! Faci tapaj pentru juma' de metrou? Ce-i asta, incunabul?! şi azvârl gazeta în tavan.

— E chestiune de principiu, iar tu te-ai ţicnit. M-ai înnebunit cu peştii! Scoate electrica din nasul lui Toto, returnează-mi-l pe Ţeastă şi misterul exoticilor se rezolvă ipso facto.

Îmi îmbrac vestonul încălecat pe urechile scaunului:

— În maximum o oră, mă întorc... Dă-te dom'le, la o parte!

Stilul lui cretin de a se interpune între mine şi uşă, obstacol insurmontabil. Nu pot nici să-l înconjur, nici să-l sar.

— Unde te duci?

— Ce-ţi pasă?

— Vin şi eu.

— Treaba-i pe şest.

— Asta-mi place cel mai mult.

Îmi încep demonstraţia cu elan retoric:

— Domnule!

Babuinul ţâşneşte în picioare şi rămâne în poziţie de drepţi. Mă mir ca prostul:

— De ce nu stai jos?

— Din respect. M-ai luat cu domnule...

— Dacă ai chef de mişto, adio şi pe săptămâna trecută. Povestea cu peştii mă enervează. Dau dracului toate menajamentele şi bag foarfeca în ei!

— De unde îi iei?

— Simplu, de la depozitari. Sunt trei. Toto...

— În spital.

— La nevoie, sparg magazinul, suntem în familie. Doi, Negulescu de la Crocodil. Bou am fost, peştii erau pe culoar, la dispoziţia mea... În fine. Trei, mergem la Săraru. Alaltăieri, miercuri, mai avea patru din cinci. Să vedem ce mai putem afla. Bădoiu îşi bagă un deget în ureche, le cugetă:

— Concret, cum ai de gând să procedezi?

— Umflu insectele şi le spintec. Dacă există un mister, e în burta lor. Logic?

— Logic, doar că mie mi-e teamă de ceea ce pare prea logic. De câteva ori, mi s-a întâmplat să mă împiedic pe un drum foarte logic de un bolovan şi să rămân blocat acolo, când alături se afla o cărare mai puţin logică, dar netedă ca Wimbledonul.

— Lasă pildele, exprimă-te concret.

— E posibil ca peştii să aibă o semnificaţie care să nu ţină neapărat de intestine. Să ne ferim de idei preconcepute.

— Aiureală! Ai văzut peşte care să nu ştie să înoate?

— Nu văd legătura. Ce are burta cu aripioarele?

— Cu aripioarele înoată, burta — când peştii capătă altă destinaţie decât cea de decor viu — poate depozita un te miri ce!... Mă mai gândesc că ar putea constitui un cifru, un cod...

— Eşti mai smintit decât mi-am închipuit! Auzi! Cod cu pescărie vie în epoca faxului, a transmisiunilor prin satelit...

— Şi a economiei de tranzit. Hai s-o cărăm.

Dăm ultimele dispoziţii şi părăsim biroul.

Primul obiectiv — garsoniera lui Săraru din Drumul Taberei. Ca şi miercuri, deschid uşa fără probleme. Din prima secundă realizez că s-a umblat aici. Babuinul, la prima vizită, adulmecă.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Am lăsat o pisică în casă. Vie ori decedată trebuia să existe. A dispărut şi fotografia Viorelei.

Mă reped în baie. Borcanul de 5 litri se mai află în cadă, dar fără peşti. Era de aşteptat. Verific