În urma câtorva atentate organizate de studenţi, Universitatea din Calcutta a fost închisă pe timp nelimitat. Dasgupta era oarecum neliniştit de lungile mele plimbări în oraş. Îi era teamă să nu mă las antrenat în vreo manifestaţie de stradă şi să fiu arestat. Cum locuiam în casa lui, o asemenea întâmpla-re ar fi putut avea urmări grave. Îmi repeta mereu că eu n-am venit în India ca să ajut eliberarea politică a poporului indian, ci ca să învăţ sanscrita şi filosofia indiană.

  Dar eu ştiam că riscul de a mă afla prins într-o manifestaţie era minim. Eram alb, şi pe stradă, în tramvai, bengalezii mă priveau cu dispreţ şi ură. În Bhowanipore, copiii strigau în urma mea: „White monkey”, şi uneori zvârleau cu pietre. Dispreţul şi agresivitatea acestea mă încântau. Îmi dădeam seama de prăpastia care se săpase între englezi şi indieni. Îmi dădeam, de asemenea, seama că atitudinea indienilor se schimbase: nu mai erau paralizaţi de prestigiul albilor; în fond, nu se mai temeau de ei. Când, în scurtele mele vizite la Ripon Street, spuneam asta familiei Perris, adăugând că „British Raj” aparţine deja trecutului – toţi făceau haz de naivitatea mea. D. Perris mă asigura că independenţa Indiei e o utopie, că singurul element de unitate îl constituie limba engleză şi cultura occidentală, că, de fapt, aşa-zisa sete de libertate a Indiei este o invenţie a lui „Mister Gandhi”, că majoritatea indienilor sunt satisfăcuţi cu „British Raj” şi vor mai fi încă cel puţin un secol.

  Curând, ziarele anunţau că 50000 de indieni sunt în temniţe. Câţiva dintre colegii mei de la Universitate dispăruseră. Notam în Jurnal tot ce aflam din ziare şi tot ce auzeam în jurul meu, cu speranţa că într-o zi voi scrie o carte asupra revoluţiei civile. Adunam de asemenea material din publicaţiile care-mi erau accesibile. Dar nici această carte n-am apucat s-o termin. Mai târziu, m-am mulţumit să public fragmente din jurnalul meu indian, alese, comentate şi elaborate în volumul Şantier (1935).

  În iunie, campania de dezobedienţă civilă se potolise. Informat, în închisoare, de excesele care avuseseră loc, Gandhi dăduse ordinul de suspendare a manifestaţiilor (în primul rând, marşurile colective către mare, unde se pregătea şi se 'mpărţea gratuit sarea, care era atât de scumpă, constituind cel mai greu impozit pentru populaţia săracă). Ca să mă ţină acasă, Dasgupta mă rugase să-l ajut la pregătirea Indexului la volumul II din A History of Indian Philosophy. Uneori, mă chema în odaia lui de lucru şi-mi citea capitole din volumul III sau cartea despre Upanişhade. Îmi dăduse de asemenea de tradus Bhâmătt, comentariul lui Văcaspatimisra la Vedănta-sutra-bhaşhya, şi în fiecare zi corecta şi verifica paragrafele pe care le traduceam dimineaţa. Cum nu mai ţinea cursul la Universitate, se ocupa acum şi mai îndeaproape de studiile mele. Îmi admira puterea de muncă, pentru că, deşi se făcuse cald, mă vedea tot timpul la masa de lucru. Nopţile, cădeam de oboseală. Dar nu puteam adormi imediat. Împărţeam acum camera cu vărul Profesorului, care-şi pregătea licenţa în economie politică, şi nopţile studia după obiceiul indian, adică citea cu glas tare, de mai multe ori, câteva fraze până le învăţa pe de rost. Tânărul se afla, de altfel, în preajma căsătoriei. Nu-şi văzuse încă logodnica, dar ştia cine era şi aproximativ cum arăta. Îmi vorbea mult de această necunoscută, de care se îndrăgostise în clipa în care aflase că-i era ursită, şi de fericirea care-i aştepta.

  Datorită agitaţiei politice, Dasgupta hotărâse să petreacă vara în Calcutta şi mă convinsese şi pe mine să rămân. Îmi convenea de minune. Mi-ar fi fost greu să mă reîntorc acum printre englezi şi anglo-indieni. Ştiam că nu m-aş fi putut reţine să nu aduc vorba despre revoluţia civilă. Îmi mai convenea să rămân pe timpul verii în Bhowanipore, pentru că, pe nesimţite, mă trezisem visând la un nou roman. Mă fascinase începutul romanului: un bibliotecar erudit, Cesare, rămăsese într-o seară după ora de închidere a bibliotecii. Îl trezeşte din munca lui migăloasă mirosul de fum. Îşi dă seama că izbucnise un incendiu undeva în depozitul cu cărţi şi aleargă spre cabinetul directorului să telefoneze. Spre uimirea lui, în prag îl întâmpină, speriat, dr. Weinrich, profesorul de slavă, iar, pătrunzând în odaie, Cesare o zăreşte, alături de un necunoscut, pe tânăra asistentă a lui Weinrich, Melania, goală. Toţi trei îşi pierduseră capul şi, probabil, ar fi pierit în flăcări, dacă Cesare n-ar fi spart singura uşă pe unde puteau scăpa şi n-ar fi traversat, cu Melania goală în braţe, holul care începuse să ardă. Dar o lovitură în frunte, probabil aceeaşi grindă care aprinsese părul Melaniei, îl orbi.

  Aşa începe romanul. Deşi Cesare îşi recapătă vederea, doctorul îl lasă să înţeleagă că e vorba doar de o amânare; într-un an-doi, va orbi definitiv. Aşa cum îmi închipuiam atunci ro-manul, drama secretă a lui Cesare se iscase din faptul că, deşi voia să se bucure cu orice preţ de aceşti ultimi ani de lumină, nu izbutea; gândul îl întorcea necontenit la scena pe care o surprinsese în cabinetul directorului. Nu înţelegea ce rit misterios putuse avea loc acolo între o fată frigidă, un profesor pedant şi Manoil, un tânăr fantast, poate chiar nebun. Toate cercetările poliţiei nu izbutiseră să identifice sursa incendiului. Manoil pretindea că focul izbucnise prin magia ritului, dar, cum Cesare nu putea accepta o asemenea explicaţie, se frământa, luptându-se singur şi inutil cu misterul. Toate aventurile care constituie partea I a romanului sunt provocate de încercările disperate ale lui Cesare de a-şi revela înţelesul acelui „mister” care-i schimbase radical viaţa, ursindu-l unei orbiri iminente.

  Scriam mai cu seamă la începutul după-amiezelor fierbinţi, când ştiam că toată casa doarme, sau nopţile, după ce adormea tovarăşul meu de cameră. Nu prea ştiam bine ce se va întâmpla cu Cesare până la întâlnirea finală cu Manoil, când acest demoniac va încerca să-l convingă să se sinucidă şi, neizbutind, se va sinucide el. Şi e probabil