de a învăţa. Eram sigur, bunăoară, că voi învăţa tibetana şi chiar unele limbi dravidiene şi austrasiatice. Nu aveam să mă trezesc decât un an mai târziu, când îmi voi da seama că nu dispun de geniul lingvistic al unui Tucci sau Paul Pelliot.

  Dasgupta venea în Ripon Street şi ca să-şi dea seama de felul de viaţă cu care eram obişnuit la Calcutta, să vadă în ce măsură găzduirea în Bhowanipore îmi va conveni. Pentru că, la sfârşitul toamnei, era hotărât că voi locui în casa lui. În principiu, trebuia să mă mut la începutul lui ianuarie. Familia Perris şi ceilalţi pensionari erau nemângâiaţi şi-l priveau pe Dasgupta cu o răceală tot mai accentuată. Le spusesem că voi sta în Bhowanipore numai cinci-şase luni, ca să învăţ mai repede bengaleza şi să mă deprind să vorbesc sanscrita. În sinea mea însă, hotărârea era de mult luată: voi rămâne în casa lui Dasgupta atâta cât mă va ţine, iar după aceea îmi voi căuta o gazdă tot într-un cartier bengalez.

  Prin noiembrie, am început să primesc scrisori din ţară în legătură cu Isabel. Ionel Jianu şi Mircea Vulcănescu păreau entuziasmaţi. Cezar Petrescu prezentase manuscrisul lui Ciornei şi editorul îl acceptase fără să-l citească. Ionel Jianu obţinuse chiar un avans de 20000 de lei, pe care mi i-a trimis telegrafic. Suma aceasta neaşteptată mi-a îngăduit să cumpăr daruri de Crăciun familiei Perris şi să colindăm „China Town” cu grupul de tineri rămaşi în Ripon Street. Crăciunul a fost mai puţin trist decât îmi fusese teamă, pentru că familia Perris era sigură că nu voi putea trăi multă vreme „într-o casă de indigeni”. M-am mutat în dimineaţa de 2 ianuarie 1930. Aşa cum mi-a mărturisit mai târziu, doamna Perris se aştepta să mă întorc în martie. M-am reîntors, doar pentru câteva zile, în septembrie, dar m-am întors fără voia mea.

  O COLIBĂ ÎN HIMALAYA

  Pe vapor, îmi plăcea să vorbesc bengaleza cu tovarăşul meu de cabina. Începusem deja s-o uit, căci după plecarea mea din Bhowanipore o vorbisem tot mai rar. Şi totuşi, cu ce pasiune o învăţasem, repetând pe de rost fraze întregi, memorizând poeme de-ale lui Tagore, vorbind cu copiii şi vecinii.

  Odaia mea era chiar lângă intrare. Îmi adusesem patul, biblioteca şi o masă de lucru. La parter, se mai aflau enorma bibliotecă a lui Dasgupta, ocupând câteva mari încăperi, bucătăria şi o sală care servea de sufragerie. Biroul lui Dasgupta, salonul şi odăile de culcare erau la etaj. Iar sus de tot, întinzân-du-se aproape peste toată casa, era terasa, vegheată de palmieri.

  De cum m-am instalat în Bhowanipore, fericirea mea n-a mai cunoscut margini. Parcă de-abia atunci descinsesem cu adevărat în India. Totul mă încânta: zgomotele ciudate pe care le auzeam necontenit deasupra odăii mele, mirosurile tari şi pipărate care vesteau apropierea cinei, vocile care-mi ajungeau de la casele vecine. Dis-de-dimineaţă, mă urcam pe terasă pentru ceasul de gramatică sanscrită cu Dasgupta. Eram apoi liber toată ziua, cu excepţia cursurilor de la Universitate, unde-l întovărăşeam pe Profesor în maşină. Petreceam cel puţin opt-nouă ceasuri la masa de lucru, căci la sanscrită şi filosofia indiană se adăugase acum bengaleza. Serile, înainte de cină, plecam să mă plimb prin cartier. Primăvara şi vara făceam lungi plimbări în maşină, cu toată familia, în jurul Calcuttei, în special către Chandernagore. De câte ori puteam, stăm de vorbă cu Chabu, care nu ştia englezeşte, sau cu doamna Dasgupta sau cu rudele şi vecinii care veneau să vadă cum arată un european la gazdă bengaleza.

  La început, Dasgupta îşi silise familia să mănânce la masă S1 cu tacâmuri, ca să se deprindă cu obiceiul european. În primele seri, doamna Dasgupta încercase să pregătească un fel de supă. Profesorul îi spusese că supa făcea parte din cina europenilor. Curând însă, tacâmurile au dispărut; şi am început să mănânc, ca toţi ceilalţi, cu degetele. Iar când am prânzit pentru prima dată aşezat pe jos, cu o foaie mare drept farfurie, am simţit că încep să fac parte din familie.

  Către sfârşitul iernii, am plecat pentru câteva săptămâni în India de nord. M-am oprit la Allăhăbăd ca să văd Kumbh-mela, acea uriaşă procesiune de asceţi, yoghini şi saddhu, care avea loc o dată la doisprezece ani. Am petrecut câteva zile la Be-nares, de data aceasta ca să consult colecţia de manuscrise de la „Sanskrit College”. Apoi, am revăzut Delhi, Agra, Fateh-pur-Sikri, Jaipur – şi am trecut mai departe, spre BTkaner, Lahore şi Amritsar.

  Parcă aş fi văzut India cu alţi ochi decât în primăvara anului 1929. Mi se părea că încep să-i înţeleg tainele, că mi se descoperă frumuseţi şi sensuri care-mi fuseseră inaccesibile puţine luni mai înainte. Şi asta, numai pentru că avusesem norocul să locuiesc în casa celui mai ilustru istoric al filosofiei indiene, pentru că începusem să mă deprind cu viaţa indiană şi să vorbesc bengaleza.

  Nu mi se mai părea că mă aflu în India ca „vizitator”. Mă simţeam tot mai mult la mine acasă, şi dacă voiam cu orice preţ să vizitez oraşele, templele şi monumentele importante era pentru că doream să-mi cunosc patria mea adoptivă. Speram să pot rămâne mulţi ani în India. Nu mă gândeam numai la teza de doctorat şi la cariera mea de indianist. Mai mult chiar decât pasiunea ştiinţifică, mă atrăgea calitatea existenţei pe care simţeam că aş putea-o cunoaşte în India. Îmi plăcea totul: peisajul, clima, oamenii, limbile şi credinţele lor, felul lor de a se purta, costumele şi mâncărurile lor.

  Nu e de mirare că revoluţia civilă dezlănţuită de Mahat-ma Gandhi, la începutul lui mai, în toată India, printr-o serie de manifestaţii nonviolente, m-a entuziasmat. Arestarea lui Gandhi la 5 mai 1930, ca şi condamnarea lui Jawaharlal Nehru şi a primarului oraşului Calcutta la câte şase luni închisoare au provocat în toată India manifestaţii şi har tal (închiderea prăvăliilor şi încetarea lucrului). Cum era de aşteptat, agenţii provocatori şi fanaticii musulmani au iscat ciocniri tot mai violente între hinduşi şi mahomedani. Cu toată eroica