Anglia de câteva generaţii. Eram singurul care primeam scrisori, pachete cu jurnale, reviste şi cărţi. Îmi petreceam după-amiezile de duminică citind corespondenţa. Aflam veşti de la prietenii plecaţi pentru doctorat la Paris. Petru Comarnescu se pregătea să plece în California, la Univer-

  1NU1A LA UVJUfttcu ur sitatea din Los Angeles, Haig Acterian publicase o plachetă de versuri semnată Mihail. El era Mihail din dedicaţia Isabelei („Fratelui Mihail şi oarbei Lalu, cerşetoare în Babu-Street.”). Dedicaţia asta m-a iritat mai târziu, prin pretenţioasa ei fervoare. Totuşi, într-o după-amiază fierbinte de mai, cerşetoa-rea mă ajutase să ies dintr-o criză de melancolie şi deznădejde. Era atât de cald, încât nu se mai oprea nimeni să-i zvârle un ban de aramă în poale. Mi se părea că doarme. Apropiin-du-mă, am crezut o clipă că e moartă şi i-am pus mâna pe braţ. S-a trezit şi mi-a zâmbit, apoi mi-a vorbit mult, mulţu-mindu-mi pentru bănuţii pe care-i dădusem. I-am vorbit şi eu, în bruma mea de bengaleză, amestecată cu hindustani, pe care o învăţasem. Am ajuns acasă împăcat. Mi se părea că la Judecata de Apoi aş putea fi mântuit datorită lui Lalu.

  În toamna aceea, pensiunea doamnei Perris se schimbase din nou la faţă. Catherine şi fetele de la „Globe Theater” plecaseră şi alţi pensionari le luaseră locul. Printre ei, Frank, un tânăr foarte brun din Madras, cu care am sfârşit prin a mă împrieteni. Era un om ciudat. Cu câţiva ani înainte, într-un restaurant din Madras, zvârlise, într-un acces de furie, cu o măsuţă de marmură după un boy care i se păruse obraznic. Băiatul s-a împiedicat fugind pe scări şi măsuţa, ajungându-l din urmă, i-a rupt şira spinării. Pentru că incidentul avusese loc în plină agitaţie gandhistă, judecătorul englez a voit să dea o pedeapsă exemplară şi l-a condamnat pe Frank să plătească o pensie băiatului pentru tot restul vieţii. Mai mult de jumătate din leafa lui de telegrafist se ducea la pensie. Frank rămăsese cu o ură sălbatică împotriva indienilor şi a lui Gan-dhi, dar de atunci se stăpânea şi nu mai bea decât acasă.

  Ieşeam împreună în cartierul chinezesc sau ne duceam la unul din prietenii lui, dar Frank aproape că nu se atingea de alcool. M-am trezit totuşi antrenat, datorită lui, într-o serie de aventuri penibile. Lui Frank îi plăcea să intre în vorbă cu necunoscuţi şi apoi făcea totul ca să fie invitat în casele lor. La aproape doi ani după ce ne cunoscusem, mi-a cerut să-i împrumut o sumă de bani: trebuia să plătească pensia şi cheltu-ise aproape toată leafa. M-a asigurat că îmi va înapoia banii în câteva săptămâni. De fapt, ştia că fusese strămutat în insulele Andamane şi voia să se răzbune împotriva oricui îi era la îndemână. Împrietenindu-se cu mine, s-a răzbunat împotriva mea. A plecat în câteva zile, asigurându-ne că se duce să-şi vaun prieten şi se reîntoarce foarte curând, şi de atunci n-a rai auzit nimeni de el.

  Prin noiembrie, Dasgupta începuse să vină câteodată, la sfârşitul după-amiezii, în Ripon Street. Îi plăcea să coboare din maşină şi să traverseze mândru o casă plină de anglo-in-dieni, îndreptându-se către camera unde ştia că mă găseşte. Îi plăcea de asemenea să discute cu fetele, încântat că accentul lui englezesc e mai bun decât al lor şi să le recite din Shelley. I-ar fi plăcut şi mai mult dacă cineva ar fi început o discuţie filosofică. Ar fi putut ului atunci fetele din Ripon Street cu ştiinţa lui de filosofie occidentală, îndeosebi a lui Hegel, pe care i-o revelase profesorul lui de la Cambridge, McTaggart.

  Dar fetele nu rămâneau mult de vorbă şi Dasgupta petrecea restul timpului numai cu mine. În drum către Shanti Ni-ketan şi fără să i-o fi cerut, îmi făgăduise să mă iniţieze în practica yoga. Dar în vizitele pe care mi le făcea în Ripon Street se interesa mult de „Lexicul tehnic al filosofiei Sămkhya-yoga”, pe care începusem să-l pregătesc, şi de teza de doctorat. Dasgupta ar fi preferat să mă vadă concentrându-mă asupra istoriei doctrinelor yoga sau a raporturilor dintre yoga clasică, Vedănta şi budism. Eu, dimpotrivă, mă simţeam atras către tantrism şi diferitele forme de yoga populară, adică aşa cum le întâlneam în epica populară, în legende şi folclor. Ştiam că Dasgupta spusese tot ce era esenţial despre filosofia yoga şi locul ei în istoria gândirii indiene. Ar fi fost inutil să revin încă o dată asupra acestor probleme, chiar dacă aş fi adus anumite lucruri noi. Pe de altă parte, învăţasem acum destulă filosofie indiană ca să-mi dau seama că yoga nu e prea interesantă ca sistem de filosofie. Faţă de Vedănta sau Mahăyana, „filosofia” yoga mi se părea destul de oarecare.

  Dimpotrivă, ceea ce mi se părea original, şi tendenţios neglijat atât de elitele indiene, cât şi de savanţii occidentali, era yoga tantrică. Descopeream în textele tantrice că India nu era pe de-a întregul ascetică, idealistă şi pesimistă. Exista o tradiţie întreagă care accepta viaţa şi trupul; nu le considera nici iluzorii, nici izvor de suferinţă, ci exalta existenţa încarnată ca singurul mod de a fi pe Lume în care libertatea absolută poate fi cucerită. De pe atunci înţelesesem deja că India nu cunoscuse numai dorinţa de eliberare, a şi setea de libertate; crezuse în posibilitatea unei existenţe beatifice şi autonome, aici, pe pământ şi în Timp. Ideile acestea le voi dezvolta în teza de doctorat, care, scrisă între 1930-l932, va apărea în 1936. Pe loz

  UNUlrt atunci, studiile tantrice se aflau încă în faza în care le lăsase Sir John Woodroffe. Mi se părea că, prezentând yoga şi Tantra în cadrul vast al istoriei religiilor indiene, voi aduce o contribuţie însemnată la înţelegerea întregii spiritualităţi indiene.

  Încet, încet, Dasgupta se lăsa convins. Rezervele lui erau mai ales de natură practică. I se părea că risc să mă las antrenat în multe domenii unde nu voi putea stăpâni întotdeauna documentaţia de primă mână. Evident, avea dreptate, dar în acea toamnă a anului 1929 aveam o nesfârşită încredere în capacitatea mea