caracterul „străin” al romanului, care-i falsifica structura şi orientarea, in-sistând asupra unor probleme şi conflicte care nu mă interesaseră niciodată. Nu mi-au plăcut decât paginile în care regăseam „visul nopţilor de vară”.

  Am răsuflat uşurat când am dus pachetul la poştă. Îmi re-dobândisem libertatea.

  Dis-de-dimineaţă, am ieşit pe punte. Mi-am adus aminte de un foileton pe care îl scrisesem cu trei ani înainte, pe „Hakone Maru”, şi pe care îl intitulasem Pe Oceanul Indian. Un asemenea titlu mă făcea acum să zâmbesc încurcat.

  Am plecat să-l caut pe Tucci. Dar de la clasa a IlI-a la clasa I drumul era lung şi complicat. Trebuia să obţin încuviinţarea nu ştiu cărui funcţionar. Aşteptam rezultatul lângă grilajul de fier care despărţea puntea noastră de coverta clasei a Ii-a.

  „Să ai norocul să lucrezi cu Dasgupta la 22 de ani! Mi-a spus Tucci într-o zi. Ce n-aş fi dat eu să mă aflu, la vârsta du-mitale, lângă un asemenea om!” îmi spusese asta în toamna anului 1929, în Bhowanipore. Dasgupta tocmai îmi găsise un pandit din satul lui, ca să citim împreună comentariul lui Anirudha şi să mă ajute să depă-Şesc stadiul elementar de conversaţie în sanscrită la care mă oprisem de câteva luni. Panditul venea de trei ori pe săptămî-n& şi rămânea uneori patru-cinci ceasuri. Doamna Perris nu Se arătase încântată de vizitele dese şi nesfârşite ale panditului. Angloindienii de pe atunci se fereau să aibă relaţii cu „indigenii”, cu natives. Pe cât era de măgulită că numără printre pensionarii ei un european cu o piele atât de albă ca a mea, pe atât era de încurcată când, aflându-se pe verandă, vedea in-trând acest pandit bengalez, în dhoti şi cu picioarele goale, care

  0 saluta politicos ducându-şi amândouă mâinile la frunte şi în-cercând, uneori, să-i adreseze câteva cuvinte în englezeşte. Doamna Perris îi răspundea întotdeauna în hindustani, scurt şi îngheţat.

  Uneori, panditul zărea una din fete sumar îmbrăcată, şi ochii

  1 se aprindeau. Curând, am observat că-şi lungea şederea pî-nă când apuca s-o mai vadă o dată pe Norinne. Numai după ce mi-a spus că e poet şi mi-a adus câteva poeme în sanscrită şi bengaleză – în care era vorba de o nemaipomenită frumuseţe, evocată prin toate clişeele lui Kalidasa şi Kumaradasa – am înţeles că e îndrăgostit de Norinne. Întrebându-l, a recunoscut că ghicisem. Era, desigur, căsătorit şi avea câţiva copii, dar lăsa să [se] înţeleagă că adevărata dragoste o cunoştea abia acum. Nu ştiu dacă îşi închipuia că s-ar fi putut apropia vreodată de Norinne. M-a rugat doar să-i traduc în englezeşte poemele şi să i le arăt lui Norinne.

  În septembrie, Dasgupta m-a luat cu el la Shanti Niketan, să-l cunosc pe Rabindranath Tagore. A fost una din experienţele hotărâtoare ale acelui an. M-am trezit dintr-o dată în „adevărata viaţă indiană” după care tânjisem. Totul mă fermeca în această Universitate, în care cursurile se ţineau adesea în grădină, în jurul unui arbore. Toate studentele şi toate femeile pe care le întâlneam mi se păreau frumoase, enigmatice. Dasgupta era găzduit de Tagore, iar eu locuiam la guest honse. Aveam o odăiţă albă, cu terasă. Mă întorceam de mai multe ori pe zi ca să notez în furnal încă o convorbire cu prea eruditul Vidyashagar Shastri sau o nouă indiscreţie în legătură cu legendara existenţă a lui Tagore. Într-un caiet special, notam cam tot ce auzeam vorbindu-se despre Poet, despre nemărginita lui putere de seducţie. Cum se exprimase într-o zi un admirator, jumătate din populaţia de sex feminin a Bengalului era îndrăgostită de el.

  Nu l-am întâlnit decât după vreo două-trei zile. M-a întovărăşit Dasgupta, şi asta a stânjenit oarecum conversaţia. Dasgupta îl admira pe Tagore ca poet, muzician şi creator de instituţii de cultură, dar nu credea în capacităţile lui teoretice-De câte ori Tagore începea să-mi vorbească despre „sensul existenţei” sau „cunoaşterea Adevărului”, Dasgupta îşi lăsa privirile să alunece vag pe fereastră. Tagore observase şi părea contrariat. Din fericire, câteva zile în urmă, am dejunat cu Tagore, fără Dasgupta. De-abia atunci am putut cunoaşte atmosfera de sectă mistică în care, desigur fără voia lui, trăia Poetul. Un întreg ceremonial însoţea apariţiile lui la masă, pe terasă, în grădină. Prezenţa lui Tagore era charismatică. Îi recunoşteai geniul în chiar felul lui de a trăi. Ghiceai că Rabindranath Tagore se bucură şi profită de viaţă, aşa cum foarte puţini contemporani erau încă în stare s-o facă. Nu-şi pierdea timpul, era întotdeauna prezent, ca şi cum orice obiect, orice floare, orice pată de lumină ar fi fost o epifanie. Viaţa lui era de fapt o continuă „creaţie”. Când nu medita sau scria, compunea melodii (era pe atunci autorul a vreo 3000 de cântece), picta sau stătea de vorbă cu prietenii şi cei care veneau să-l vadă, aşa cum nu se mai stă de vorbă în societăţile moderne: ca şi cum ar fi trăit o continuă revelaţie.

  M-am întors în odăiţa mea fermecat. În acea seară şi în zilele următoare am scris cu fervoare în Jurnal. Pe Tagore, aveam să-l revăd în martie 1930 şi o parte din conversaţiile de atunci le-am reprodus într-un capitol din India. Dar prima mea vizită la Shanti Niketan m-a zguduit. Îmi dădusem seama de vulgaritatea vieţii anglo-indiene în care mă lăsasem antrenat. Dasgupta îmi vorbise de posibilitatea de a veni să locuiesc cu el, în Bhowanipore, şi vestea asta mă ajutase să lupt împotriva deznădejdii.

  În noaptea când m-am întors în pensiunea din Ripon Street, unul din băieţii gazdei a găsit un mic piton în salon. Foarte probabil, îl adusesem eu din Shanti Niketan, ascuns în cearceafurile patului pliabil cu care călătorea orice alb în India. Tânărul îl descoperise într-un colţ al salonului, luptându-se cu un şobolan. A strigat: „Să nu vină nimeni, e un şarpe în salon!” şi, păstrându-l tot timpul sub farul lămpii de buzunar, l-a ucis cu bastonul.

  A doua zi, era duminică şi venea poşta din Europa: „home mail”, cum spuneau anglo-indienii, deşi mulţi dintre ei nu mai aveau rude în