dar, de câte ori puteam, rămâneam singur. De mult nu mă mai bucurasem de atâta solitudine. Uneori, era frig şi negură, şi regăseam văzduhul Carpaţilor. Scriam lungi scrisori celor din ţară şi, pentru „Cuvântul”, încercam să descriu

  DIN RIPON STREET LA BHOWANIPORE 175

  Kurşeongul, Darjeelingul, satele bhutaneze din împrejurimi, în special Lebong, micul sat de munte unde am asistat pentru întâia oară la o înmormântare lamaistă. Fără să prind de veste, mă lăsasem cucerit de peisajul himalayan şi, mai ales, de acest nou tip de „om asiatic” pe care-l întâlneam şi care mă făcea să visez la Tibet şi Asia Centrală.

  Ştiam că, deocamdată, Tibetul îmi era interzis. Dar n-am rezistat ispitei de a cunoaşte Sikkimul, deşi îmi dădeam seama că aceasta îmi va mistui toate economiile. Într-adevăr, ca să ajung în Sikkim trebuia să angajez un serdar, călăuză şi totodată şeful caravanei, şi să cumpăr un mic cort de campanie şi merinde pentru noi şi cei opt coolies care aveau să ne poarte bagajele. La 31 mai, pe ploaie şi ceaţă, am ajuns la Jorepokri; în ziua următoare, eram la Tonglu, la 11000 de picioare, iar la 2 iunie, în Sandakphu, am văzut Kangchenjunga şi am înnoptat la Cungallow. A fost o seară neuitată, privind şirul de gheţari albi, strălucitori, la multe zeci de kilometri depărtare. A doua zi, am plecat spre Sabarghan, dar negura era deasă, reîncepuse ploaia măruntă şi grea de munte şi ne năpădiseră lipitorile. Le întâlneam pe poteci, ne cădeau din pomi, de pe stânci. Ser darul şi cu mine ne apăram cum puteam de ploaie. Dar coolies erau cu picioarele goale şi, deşi foloseau şi ei acelaşi sistem, foarte curând picioarele le erau pline de sânge. A trebuit să ne întoarcem la Sandakphu.

  Ani de-a rândul după aceea, mă trezeam cu sudori reci din acest coşmar: mi se părea că, încercând să urc panta abruptă şi năclăită de ploaie, alunecasem şi nu mă mai puteam ridica. Simţeam atunci cum mă ajunge din urmă masa aceea cleioasă şi vie, alcătuită din zeci de mii de lipitori, înaintând încet, dar implacabil. În realitate, lucrurile se întâmplaseră astfel: obosiţi, hărţuiţi de muşcăturile iuţi ale lipitorilor, am încercat să scurtăm drumul şi am coborât către vale, tăind de-a dreptul prin junglă. Deodată, toţi ne-am oprit. Ca un covor de muşchi, coloanele de lipitori se apropiau de noi. Nu le vedeam, dar mi se păruse că le aud târâşul lor masiv. Ceilalţi în-ţeleseseră ce se întâmplase. În vale, musonul se dezlănţuise mai devreme şi jungla fusese năpădită de lipitorile care urcau încet spre înălţimi. Am simţit cum mi se scurge sângele din inimă şi aş fi luat-o la goană în vale, dacă serdarul nu m-ar fi apucat de braţ şi nu mi-ar fi arătat coasta pe care abia 0 coborâsem. Coolies lăsaseră poverile şi începuseră să urce.

  176 INDIA LA DOUĂZECI DE ANI l-am urmat, aproape inconştient, încercând să alerg, dar po-1 ticnindu-mă neîncetat, nemaiavând timp să ating cu ţigara J aprinsă lipitorile pe care le simţeam pe faţă, pe picioare, pe tot trupul. În grabă, încercam să smulg lipitorile care-mi scrijeleau pieptul, încercam să-mi apăr ochii trecându-mi necontenit palma pe frunte şi pe faţă.

  Am ajuns târziu la bungalow, cu cămaşa şi ciorapii în zdrenţe. După câteva zile, reîntors la Darjeeling, am scris, cu inevitabile exagerări, articolul Când vine musonul, care i-a speriat teribil pe cei de-acasă. Dar toţi cunoscuţii din Darjeeling se miraseră de inconştienţa serdarului, acceptând să plecăm spre Sikkim în preajma musonului. Toţi auziseră de covoarele de lipitori, care se pun în mişcare la începutul ploilor, dar nimeni nu fusese atât de naiv sau atât de prost sfătuit ca să rişte să le întâlnească. Cineva se întreba dacă nu e la mijloc o viclenie a serdarului: să coborâm spre junglă, să mă conving de primejdie şi apoi să fugim – iar el să recupereze, o săptă-mână mai târziu, bagajele şi cutiile de conserve, zahăr şi ceai, părăsite în vale.

  Aventura m-a demoralizat. Am petrecut ultimele săptă-mâni în Darjeeling, încăpăţânându-mă să continuu romanul, dar scriam fără chef, cu un mare efort. Şi, pentru că ploile se înteţiseră, nu mai îndrăzneam să mă depărtez prea mult de hotel. Către sfârşitul lui iunie, m-am reîntors la Calcutta.

  Am regăsit vara bengaleză, dar parcă mai puţin fierbinte, cu acele câteva ceasuri de ploaie zilnică. În grădini şi parcuri, vegetaţia ajunsese luxuriantă, şi când ne plimbam nopţile prin jurul lacurilor ne îmbătau miresmele tari de frunze proaspete şi flori. Mă aşteptau pachete întregi cu scrisori, reviste şi ziare din ţară. Într-un interviu, Cezar Petrescu declarase, printre altele, că situaţia autorului român s-a schimbat, că azi un tânăr scriitor poate găsi un editor, dacă opera lui este într-adevăr de valoare. Plin de îndoieli, după experienţa mea cu Meny Toneghin de la „Cartea Românească”, i-am scris că sunt pe cale de a termina un roman şi l-am întrebat dacă mă poate recomanda unui editor. După vreo patru săptămâni, am primit răspunsul. Cezar Petrescu îmi scria că el e foarte mulţumit de un nou editor, Ciornei, care-i tipărise deja câteva romane, şi mă îndemna să-i transmit manuscrisul îndată ce-l voi pune la punct. Adăuga că pleacă în câteva zile la mănăstirea Agapia „la mămăligă şi la muncă pe brânci”.

  Vestea mi-a dat curaj. Începusem mai de mult să corectez şi să transcriu romanul. Dar nu izbuteam să-l termin. Fiecare pagină mă costa un enorm efort. Scrisesem câtorva prieteni despre Isabel, şi Ionel Jianu s-a oferit să se îngrijească de corecturi şi de publicitate, îndată ce Cezar Petrescu va fi aranjat contractul cu Ciornei.

  Cu un suprem efort, am terminat romanul la începutul lui august. Mă detaşasem de literatură. Mă cufundasem din nou în studiile mele de indianistică şi fiecare ceas pe care îl cheltu-jsem plecat asupra ultimelor capitole mi se păruse nesfârşit. Când am recitit încă o dată manuscrisul, nu mai ştiam ce să cred. Unele teribilisme m-au iritat atunci, dar mi se părea prea târziu pentru a le suprima. M-a deprimat însă