în jurul unei vitrine cu jaduri chinezeşti sau extaziindu-se în faţa bronzurilor indo-tibetane şi apoi făcând semn servitorilor cu turbane şi desculţi şi cerân-du-le şampanie şi icre negre, vorbind între ei ruseşte, nemţeşte, franţuzeşte.

  Ne întorceam acasă spre dimineaţă. În maşină, una din fete, Catherine sau Norinne, îmi atrăgea din nou atenţia să nu cumva să spun unde am fost, să spun doar că am petrecut cu prietenii într-un bar din „China Town”. Amintirile mele erau, de altfel, destul de tulburi. Nu puteam distinge întotdeauna ceea ce mi se întâmplase cu adevărat, de ceea ce îmi închipuiam sau îmi povestise unul din acei misterioşi necunoscuţi, cu care rămâneam uneori ceasuri întregi de vorbă. Eram istovit, îmi simţeam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. Când, târziu dimineaţa, doamna Perris sau bunica veneau să mă trezească, aducându-mi la pat ceaşca cu ceai ne-gru-verde, cătrănit de tare, încercam să le conving că oboseala se datora unui pahar de whisky băut pe nerăsuflate.

  Poate că era adevărat, dar asta nu explica starea de semi-inconştienţă şi fantezie în care mă aflam tot timpul. Simţeam că se întâmplase ceva cu mine, dar nu izbuteam să-mi amintesc exact ce. Nu uitasem de insolaţia de la Faridpur şi încercam să-i descos pe cei din jurul meu, dar toţi mă asigurau că, dacă nu murisem pe loc, scăpasem de primejdie. După-amie-zile deveneau tot mai încinse. Întins pe pat, mă trudeam să înţeleg ce se petrece cu mine. Uneori, când eram singur, o fată intra în vârful picioarelor şi mă săruta. Îmi spuneam că trebuie să fie fata căreia, cândva (dar când? În ce împrejurare?), îi mărturisisem c-o iubesc. Adesea, tresăream. Îmi aminteam vag de o cerere în căsătorie. Dar cine era mireasa pe care mi-o alesesem? Alteori, mi se părea că nunta a avut loc cu mulţi ani în urmă, că totul se petrecuse demult, în trecut; dar când? Când? Ca să nu mă mai gândesc, scriam la Isabel şi Apele Diavoluluiâncepusem romanul într-o seară, aproape la întâmplare. Ştiam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experienţele mele în India, dar proiectate într-un mediu pe care nu-l cunoşteam. Câteva imagini din India de sud, familia pastorului suedez care mă găzduise în Madras, aspecte din pensiunea doamnei Perris şi, acum, în urmă, câteva nume şi figuri întâlnite în peregrinările nocturne cu Catherine şi Norinne. Descopeream subiectul pe măsură ce înaintam în roman. Scriam însă concentrat, aproape fascinat, ca şi cum mi-aş fi continuat „visul” în care alunecasem aproape fără să bag de seamă. Ce este mai curios, deşi aparent autobiografic, romanul era inventat de la un capăt la altul. Probabil că tocmai acest proces de invenţie mă atrăgea. Într-un anumit fel, visam o viaţă care nu era a mea, care n-aş fi vrut să fie a mea, dar care mă ispitea prin fabulosul, demonismul şi cruzimea ei. Uneori, mi se părea că mă identific cu „Doctorul”, cu acel straniu personaj care venise, ca şi mine, în India, ca să studieze nu filosofia indiană, ci arta asiatică. Dar aproape totul mă despărţea de „Doctor”: nu crezusem niciodată în Diavol, nu suferisem niciodată de obsesia păcatului, iar problema râului, cel puţin aşa cum o înţelegea „Doctorul”, îmi era indiferentă, întâmplări mărunte din pensiunea doamnei Perris erau transfigurate, personajele erau obsedate de întâmplări care nu numai că le erau inaccesibile, dar erau străine climatului spiritual anglo-indian. Pentru că ţineam cu orice preţ să studiez „păcatul” în centrul romanului, l-am antrenat pe „Doctor” în improbabile aventuri pansexuale. O altă temă centrală a romanului, „sterilitatea”, îmi era tot atât de străină. Nu mă simţeam niciodată „steril”, nici în înţelesul fiziologic al cu-vântului, nici pe plan spiritual. De ce, atunci, acea stranie purtare a „Doctorului”, care, iubind şi fiind iubit de Isabel, o îm-pinge totuşi în braţele soldatului nr. 11871 şi, după ce află că e însărcinată, o cere în căsătorie şi recunoaşte copilul? Nu în-ţeleg. Poate voiam cu orice preţ să inventez ceva „nou” şi „tragic”. Poate era amintirea lecţiilor cu Nae Ionescu şi a discuţiilor cu Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian despre „nepu- 1 ţinta omului de a crea”.

  Evident, în acel sfârşit de primăvară bengaleză, nu-mi puneam asemenea întrebări, pentru că nu ştiam cum se va încheia romanul. Ceea ce mă fermeca atunci era „visul nopţii de vară”, pe care-l trăisem şi pe care încercam să-l reconstitui din câteva fragmente. „Visul” acesta îmi îngăduia să mă închipui trăind în viitor; uneori, îmi închipuiam viaţa mea după zece-cincisprezece ani, şi o puteam continua, începând de la această vârstă, cunoscând, bunăoară, melancoliile unui european naufragiat în India, care-şi aminteşte despre patria lui după treizeci de ani. Eram fermecat de posibilitatea unei experienţe obscure şi ratate; existenţă ratată, pentru că fusese mistuită neautentic, printre anglo-indieni, într-un mediu banal şi steril de mărunţi funcţionari coloniali; într-un cuvânt, trăind în această Indie pe care o iubeam atât, în marginea „misterelor” ei, întorcând spatele şi ignorând tocmai ce mă atrăgea mai mult: adevărata viaţă indiană.

  Între timp, se dezlănţuise musonul, cu descărcări electrice nemaiîntâlnite până atunci, de mi se părea uneori că acelaşi fulger pâlpâie necontenit lungi, nesfârşite minute. În primele zile, ploaia tropicală, grea, repede, opulentă a căzut fără întrerupere, dar curând s-a desluşit un fel de orar: nu ploua de-cât începând de la o anumită oră şi pentru un anumit interval, în restul timpului, ne luptam cu o căldură umedă, apăsătoare, îmi simţeam cămaşa leoarcă, abia ieşit din casă. Aproape că nu mai puteam lucra. Dasgupta se refugiase cu familia undeva în regiunea Chittagongului. În a doua săptămână a lui mai, m-am hotărât brusc şi am plecat la Darjeeling.

  Am rămas în Himalaya până la sfârşitul lui iunie. M-am instalat într-un hotel modest din Darjeeling, „Sanatorium”. Dimineţile colindam împrejurimile, după-amiezile le petreceam cu gramatica sanscrită, iar serile încercam să continuu romanul. Uneori, plecam în grup, pentru două-trei zile, la Ghum, să vizităm una din mănăstirile budiste sau să putem privi, în zori, de pe Colina Tigrului, creştetul alb, sticlos al Everestului, la aproape 200 km spre apus. Legasem câteva prietenii,