dimineaţă când trenul aluneca lin pe podul Dufferin şi am zărit pentru prima oară Benaresul, ghat-urile cu treptele în lespezi de marmură albă, coborând adânc în Gange. Niciodată ca arunci Asi-Ghat nu mi s~a părut mai somptuos, cu mai multe flori. Serile, în cameINDIA LA UUUAZhU Ub ANI rele de hotel modeste, ţinute de anglo-indieni, sau pe unde eram găzduit, scriam sârguincios în Jurnal şi alcătuiam lungi şi patetice scrisori către cei de-acasă şi către prietenii risipiţi acum în atâtea oraşe europene. Îmi aduc aminte că în Jaipur am fost atât de copleşit, încât, simţind că niciodată nu voi fi în stare să descriu calitatea şi mai ales misterul frumuseţilor care mă întâmpinau din toate părţile, i-am scris lui Ionel Teodo-reanu. I-am mărturisit că niciodată nu i-am invidiat mai mult darurile lui de peisagist. Numai el ar fi izbutit să redea prin cuvinte acele nesfârşite forme şi arabescuri şi culori.

  De când mă instalasem în pensiunea doamnei Perris, trimiteam cu oarecare regularitate articole la „Cuvântul”. Aveam multe de spus despre această inepuizabilă Calcutta, despre Belur Math, despre Chandernagore şi împrejurimile pe care mi le revelaseră Dasgupta şi unii din colegii mei de la Universitate. Dar din prima călătorie în India Centrală mă întorsesem atât de încărcat, luasem atâtea note, întâlnisem şi vorbisem cu atâţia oameni interesanţi, încât bănuiam că voi avea material pentru cel puţin zece articole.

  Nu cred că am apucat să le scriu pe toate. Pe de-o parte, începeam să-mi dau seama că ştiu prea puţine despre India, că risc să scriu ca un turist care se opreşte câteva zile la Benares şi crede că i-a înţeles toate „tainele”. Pe de altă parte, mă cufundasem cu atâta furie în lecturi erudite, încât nu mai găseam timp pentru articole de ziar. După trei luni de muncă neîntreruptă, în care timp mă concentrasem exclusiv asupra sanscritei şi filosofiei indiene, îmi îngăduiam să citesc şi altfel de cărţi, şi nu numai despre India, ci şi despre Tibet, Asia Centrală şi Extremul Orient. Biblioteca mea creştea văzând cu ochii. În afară de ce cumpărasem, începusem să mă adresez feluritelor edituri indiene, cerându-le publicaţiile – de la clasicii literaturii sanscrite, până la colecţiile publicate de „Cama Oriental Institute” din Bombay – şi le primeam întotdeauna, îmi cumpărasem de mult o etajeră, pe care o umplusem destul de repede, şi grămădeam acum cărţile deasupra celor două geamantane.

  Pe nesimţite, se făcuse cald. În odăi, ventilatorul, cu aripile mari de lemn, suspendat de tavan, alerga zi şi noapte, şi ferestrele rămâneau închise în timpul zilei. Drumul prin soare, până la tramvaiele care mă duceau în Centru sau la Universitate, sau în Bhowanipore, mi se părea tot mai greu. Trebuia să schimb trei-parru cămăşi pe zi, şi tot de atâtea ori mă închideam în odăiţa de baie şi scoteam apă din cada de piatră şi rni-o zvârleam pe corp; căci în Ripon Street nu existau duşuri. Aşteptam nopţile ca să pot respira în voie, să mă pot refugia în grădină, să mă plimb în parcuri. Dar mă încăpăţânam să petrec douăsprezece ceasuri la masa de lucru, învăţând rădăcini sanscrite şi traducând Kalidasa, spre uimirea anxioasă a doamnei Perris, care mă avertiza întruna că risc să-mi zdruncin sănătatea.

  Probabil că până la urmă mi-aş fi zdruncinat-o, dacă nu m-aş fi lăsat antrenat în mai multe întâmplări, care m-au scos brusc din programul meu de inevitabil surmenaj. Cea dintâi a fost o excursie în regiunea Faridpurului, unde l-am întovărăşit pe d. Perris, care supraveghea comunicaţiile telefonice şi telegrafice din Bengal. De mult îmi tot propunea să mă ia cu el în inspecţiile pe care le făcea în marginea junglei. Dar se întâmpla întotdeauna că asemenea inspecţii aveau loc în zilele de curs sau când trebuia să mă duc în Bhowanipore. În aprilie însă, într-o dimineaţă care vestea o zi fierbinte, am plecat împreună spre Faridpur. Într-un articol din „Cuvântul”, intitulat „ÎÂO° Fahrenlieit, ciclon direcţie S-V”, am povestit aventura, exagerând primejdia prin care trecusem. Era, de altfel, greu să nu exagerez. Avusesem o insolaţie care îmi provocase o puternică hemoragie. Din fericire, fiind numai pe jumătate conştient, nu-mi dădusem seama de ce se întâmpla cu mine şi plecasem să caut grupul domnului Perris tocmai când se apropia ciclonul. D. Perris m-a asigurat, mai târziu, că am avut mare noroc. Eram aproape purtaţi pe sus de ciclon şi căştile noastre coloniale, termosurile cu apă şi whisky, toate aparatele pe care le adusese echipa de la Calcutta dispăruseră în câteva clipe. Fugeam toţi în aceeaşi direcţie, dar, deşi ţipam unii la alţii, nu ne auzeam. Izbuteam anevoie să ne apărăm de crengile şi de mărăcinii purtaţi pe sus de vânt, ţi-nându-ne braţul în faţa ochilor. Nu ştiu prin ce miracol nu m-am împiedicat de unul din trunchiurile căzute. Şi nici nu mai ştiu bine cum am ajuns în dimineaţa următoare acasă, pentru că nu mi-am revenit în fire decât după câteva zile.

  Consecinţele acestei aventuri m-au scos din programul pe care îl respectasem cu sfinţenie de aproape patru luni. Am lăsat gramatica sanscrită la o parte şi am început să citesc romane de aventuri, iar serile cinam cu micul nostru grup în cartierul chinezesc sau mergeam la „Globe Theater”. A fost o săptămână ciudată, în care am întâlnit tot felul de necunoscuţi şi necunoscute, m-am lăsat dus prin casele lor – unde se dansa şi se bea whisky şi adesea se dezlănţuiau bătăi serioase, unii din noi coborau în stradă cu feţele pline de sânge. O dată, cu un asemenea grup, am intrat într-o casă din „China Town”, unde se putea fuma opium pe o sumă modestă. Am descoperit că chiar şi d. Perris îşi îngăduia la răstimpuri o asemenea fantezie. Am descoperit iarăşi că una din camaradele noastre de pensiune, dansatoare la „Globe Theater”, se bucura de protecţii ilustre – şi am pătruns pentru întâia oară în case pe care nu le-aş fi putut bănui la Calcutta, de un lux exuberant şi grotesc, unde întâlneai bărbaţi în smoching şi femei în rochii de seară, adunaţi