Doamna Perris avea trei băieţi şi trei fete. John de vreo cinci ani, Verna de şapte, şi Gertie, de zece ani, dormeau în odaia bunicii. Fata cea mare, Norinne, de 16 ani, dormea într-o cameră alăturată, împreună cu trei, câteodată patru fete, cu câţiva ani mai mari ca ea. În iarna aceea, tovarăşele ei de cameră erau trei dansatoare de la „Globe Theater”. M-am împrietenit mai ales cu una din ele, Catherine.

  Vreo săptămână după instalarea mea în pensiunea doamnei Perris, Dasgupta mi-a telefonat că vine să mă ia cu maşina. Maharajahul sosise cu o seară înainte şi voia să mă vadă. Îmi aduc încă foarte bine aminte de această primă întâlnire (a doua a avut loc după un an, în casa lui Dasgupta, când începusem să vorbesc bengaleza). Era un bătrân mărunt şi slab, îmbrăcat în dhoti, cu picioarele goale în papuci de casă. Ne aştepta în curte, şezând pe un scaun. Casa nu părea prea arătoasă şi, poate, nu era a lui. De altfel, cum mă lămurise deja Dasgupta, maharajahul nu era deloc preocupat de semnele exterioare ale măreţiei. Mistuise aproape toată averea prin donaţii şi subvenţii la nenumărate instituţii culturale şi de binefacere. Ajuta de asemenea toate religiile, fără deosebire. În afară de asta, împărţise un număr considerabil de burse la elevi sârguincioşi şi studenţi meritorii. Continua şi acum să subvenţioneze biblioteca lui Dasgupta, ceea ce îngăduise profesorului meu să-şi alcătuiască cea mai bogată colecţie de filosofie şi religie care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

  Am vorbit puţin, pentru că englezeasca mea era încă aproximativă şi mai ales pentru că Dasgupta, care, ca orice om mare, îşi avea orgoliul şi naivităţile lui, ţinuse să-şi impresioneze protectorul discutând cu mine în franţuzeşte şi apoi traducându-i convorbirea în bengaleză. Dar Dasgupta aproape că nu vorbea franţuzeşte, aşa că discuţia n-a putut continua. Maharajahul m-a asigurat încă o dată de interesul pe ca-re-l poartă studiilor mele de sanscrită şi filosofie indiană. La plecare, Dasgupta mi-a comunicat că bursa va fi de 90 de ru-pii lunar. Exact cât costa pensiunea la doamna Perris. Bursa pe care o aşteptam din ţară mi-ar fi îngăduit să mă îmbrac, să-mi cumpăr cărţi şi să călătoresc.

  De atunci, am primit cu regularitate, la începutul fiecărei luni, un plic sigilat, în care ştiam că voi găsi nouă bancnote de câte zece rupii. După vreo doi ani, pe neaşteptate, maharajahul a murit. Băiatul lui cel mai mare mi-a scris că, deşi statul Kassimbazar e înglodat în datorii (pentru că generozitatea maharajahului întrecuse orice margini), el va continua să-mi trimită bursa cât timp voi rămâne în India pentru studii. Dar după încă şase luni mi-a scris din nou, regretând că-i este peste putinţă să-şi ţină făgăduiala. Datoriile erau atât de mari, încât Kassimbazarul dispăruse ca stat semiindependent şi fusese preluat de British India. El însuşi ajunsese funcţionar în-tr-una din întreprinderile industriale care fuseseră cândva ale părintelui său.

  Dar, când am primit această veste neplăcută, trecusem prin atâtea alte încercări şi cunoşteam atât de bine India, încât lipsa celor 90 de rupii lunar aproape că nu se făcea simţită, învăţasem, bunăoară, că pot trăi foarte bine şi fără să cheltuiesc măcar o rupie pe an, într-un ashram din Himalaya.

  Am auzit clopoţelul pentru cină. Tovarăşii mei de cabină nu coborâseră încă şi m-am dus să-i caut pe punte. Bătea un vânt curios, parcă aducând a furtună, când fierbinte, când răcoros. Bombay licărea încă, pe jumătate ascuns de golf. Mi-am găsit tovarăşii în sala de mese, nerăbdători şi curioşi. Era prima lor cină europeană. Pe unul din ei, îl cunoscusem cu câteva zile mai înainte, în tren. Venea, ca şi mine, de la Calcutta. Era bengalez şi pleca la studii de inginerie în Germania. Celălalt se înscrisese la „London School of Economics”. Amândoi aleseseră acest vapor italienesc, care-i ducea la Veneţia, ca să poată vizita în drum câteva oraşe europene. Amândoi îmbrăcase-ră pentru prima dată haine europene în acea dimineaţă. Îşi

  DIN RÂPON STREET LA BHOWANIPORE 169 cumpăraseră paltoane, dar nu şi mănuşi. Când, după vreo două săptămâni, într-o dimineaţă plumburie, cu vânt îngheţat, ieşisem pe punte ca să privim Veneţia, tovarăşii mei, cu gulerul de Ia palton ridicat, îşi suflau în pumni ca să se încălzească.

  La masă, am găsit lista pasagerilor. Noi ne aflam în clasa a jH-a, dar, zvârlindu-mi din întâmplare ochii pe lista pasagerilor de la clasa I, am dat peste numele lui Tucci. Nu-l mai în-tâlnisem de mult, pentru că, după ce plecase din Dacca, fusese tot timpul pe drumuri – în Kaşmir, în Nepal, în Tibetul occidental. Dar parcă tot „trecutul” meu indian, toată acea fabuloasă epocă a „începuturilor” îmi revenea acum în minte; toate amintirile legate de primele vizite la Dasgupta, în Bhowanipore.

  Acolo îl întâlnisem, într-o după-amiază din iarna anului 1929, neaşteptat de tânăr, viguros, debordând de vitalitate, lu-crând la mai multe cărţi deodată – istoria logicii indiene, liturghia tantrică a zeiţei Durgă, simbolismul templelor tibe-tane etc. Etc. Venise să-l consulte pe Dasgupta cu privire la un detaliu de logică indiană. Pe atunci, Tucci retraducea în sanscrită câteva tratate de logică budistă, al căror original sanscrit fusese pierdut şi care nu supravieţuiseră decât în traducerea tibetană şi chineză.

  În iarna anului 1929, veneam la Dasgupta acasă de două ori pe săptămână. Mă ajuta să desluşesc anumite probleme dificile de gramatică sanscrită, dar, mai ales, urmărea progresele pe care le făceam în studiul filosofiei Sărnkhya-yoga. Uneori, luam ceaiul împreună, în odaia lui de lucru, la etaj. Începeam să-i cunosc familia; pe buna, tânăra şi frumoasa doamnă Dasgupta, pe cele două fete, Maitreyi şi Chabu, şi băieţaşul de vreo cinci-şase ani, cu care mă trudeam să mă înţeleg în bengaleză.

  La sfârşitul iernii, mi-a sosit bursa din ţară, pe cinci luni, şi am putut astfel pleca în India centrală. Allăhăbăd, Benares, Delhi, Agra, Jaipur, Ajmer. Unele din aceste oraşe aveam să le revăd de mai multe ori în anii următori. Dar parcă niciodată n-am fost mai copleşit decât în acea