class="p1">  Despre toate aceste descoperiri şi întâlniri, scrisesem pagini grăbite şi entuziaste, pe care le expediasem cu regularitate ziarului „Cuvântul”. Dar, de mult, aceste prime experienţe indiene fuseseră împinse adânc în trecut, într-un timp care acum mi se părea fabulos; timpul naivităţilor şi al ignorantelor mele, când vorbeam prost englezeşte şi nu înţelegeam deloc hindustani, când abia silabiseam sanscrita şi nu descoperisem frumuseţea sculpturii Indiei meridionale; timpul în care îmi purtam cele două geamantane şi călătoream în vagoane supraîncărcate de clasa a IlI-a, fiind, probabil, pe atunci, singurul european care se încumetase într-o asemenea aventură. Din tabăra de la Poonamallee îmi aduceam aminte de liliecii pe care îi auzeam, noaptea, zbătându-se în odaia alăturată; de focurile în jurul cărora cântau şi dansau, pe rând, tineri din toate părţile lumii; de un român american, misionar baptist, stabilit de cincisprezece ani în Rangoon, care mă convinsese că ar trebui să cântăm şi noi câteva cântece naţionale, dar el nu-şi amintea decât „Pe-al nostru steag e scris unire”. Nu mă mai gândisem de mult la „experienţele” mele din India de sud; poate, de când le evocasem sumar, în vara anului 1929, scriind primele capitole din Isabel şi Apele Diavolului.

  Călătoria începută la 20 noiembrie nu s-a sfârşit decât şase săptămâni mai târziu, la Calcutta, când m-am instalat în pensiunea doamnei Perris, în 82 Ripon Street. Pensiunea mi-a sugerat-o Dasgupta. Îl întâlnisem din întâmplare, la Adyar, la biblioteca Societăţii Teozofice. Venise acolo ca să cerceteze anumite manuscrise sanscrite, de care avea nevoie pentru al treilea volum din A History of Indian Philosophy. Avea, pe arunci, vreo 45 de ani; era scund, aproape gros, şi figura rotundă îi era luminată de un mare zâmbet. Când am descins într-o dimineaţă la Calcutta, după două zile şi două nopţi de tren, m-am suit într-un taxi şi am cerut şoferului să mă ducă la un hotel. Dar, după ce am aflat că preţul camerei era 20 de rupii pe zi, m-am reîntors în taxi şi i-am dat şoferului adresa lui Dasgupta. Am traversat o bună parte din oraş ca să ajung în Bhowanipore, în cartierul curat indian, unde mi-ar fi plăcut să locuiesc şi unde, de altfel, aveam să mă instalez mai târziu. Dar Dasgupta m-a asigurat că, cel puţin la început, îmi va fi greu să mă deprind cu viaţa bengaleză şi m-a sfătuit să locuiesc într-o pensiune anglo-indiană. Chiar în acea seară, un văr de-al lui m-a condus în cartierul Park Street, unde ştia că există o seamă de boarding houses. El a întrebat-o de preţ pe doamna Perris, şi tot el a decis că e convenabil: 90 de rupii pe lună, masă şi casă.

  Era o clădire mare, cu etaj, înconjurată de o curte şi o grădină, care, la început, mi s-a părut enormă. Avea un hol vast, care servea şi de sufragerie, şi în care se aflau un pian şi multe fotolii şi canapele. La dreapta şi la stânga holului, se deschideau câte trei camere mari, cu ferestrele către grădină. În camera mea, mai dormeau încă trei tineri: cei doi băieţi ai ' doamnei Perris şi un anglo-indian din Goa, pe care îl chema Lobo. Ca să mă instalez, trebuia doar să-mi aduc patul şi o masă de lucru. Mi-am cumpărat a doua zi un pat de campanie, prevăzut, în cele patru colţuri, cu bastoane de care serile atârnam pânza care trebuia să mă apere de ţânţari. Masa de lucru mi-a găsit-o doamna Perris. Spre uimirea tuturor, râmî-neam uneori toată ziua şi o bună parte din noapte la această masă de lucru. Căci tot Dasgupta îmi indicase ce manuale şi ce dicţionar sanscrit să-mi cumpăr, adăugând că trebuie să mă pun serios pe învăţat, ca să pot ajunge din urmă studenţii lui bengalezi.

  Poate nici Dasgupta nu bănuise cât de orbeşte aveam să-i urmez sfatul. După obiceiul meu, m-am concentrat exclusiv asupra gramaticii sanscrite şi asupra filosofiei indiene. Învăţam câteva ceasuri din manualul de sanscrită, apoi studiam un text filosofic indian în traducere engleză şi mă întorceam din nou la gramatica sanscrită. Nu mai citeam nimic altceva. Asta a durat vreo trei-patru luni, până ce am simţit că încep să mă orientez în ceea ce mi se părea pe atunci labirintul gramaticii sanscrite. Îmi întrerupeam lucrul, pentru câteva ceasuri, la căderea nopţii, când plecam să mă plimb prin cartierele indigene. Şi, evident, urmam cu regularitate prelegerile lui Dasgupta la Universitate. Eram singurul european, şi pentru mine Dasgupta şi-a ţinut aproape doi ani cursurile în englezeşte, în iarna aceea, conferenţia despre Vedănta post-San-kariană şi despre filosofia Sămkhya. Eram vreo 10-l2 studenţi şi o singură studentă, pasionată de Vedănta. Dasgupta citea un fragment, de cele mai multe ori îl rostea pe dinafară, foarte repede, închizând ochii, apoi îl traducea, îl comenta şi ne întreba, pe rând, dacă am înţeles. Îmi plăcea atât de mult ce ne explica Dasgupta şi luam atât de multe note, încât răspundeam întotdeauna că înţeleg.

  Descinsesem în Bengal în cel mai frumos anotimp. Regăseam în fiecare dimineaţă acelaşi cer adânc albastru, acelaşi soare fraged şi blând. N-am văzut primii nori decât aproape patru luni mai târziu, în preajma musonului. Şi până în martie nu m-am plâns de căldură. Când plecam, serile, să mă plimb, trebuia să-mi îmbrac haina.

  Uiin iurun 51RBE.1 LA BHUWANil'OKE 167 în iarna aceea, pensiunea doamnei Perris a cunoscut perioada ei de glorie. În afară de mine şi de Lobo, se mai aflau doi francezi din Indochina, Abadie şi Vairat, care întreprinse-seră, într-o maşină măruntă, dar, pare-se, zdravănă, călătoria Saigon-Paris. Se simţeau atât de bine la Calcutta, încât, în loc să rămână câteva zile, cum plănuiseră, au rămas câteva sâptă-mâni. Au plecat, cu inima zdrobită, către sfârşitul lui ianuarie – dar n-au mai dat nici un semn de viaţă. N-am ştiut niciodată cât de departe au ajuns. N-am ştiut nici măcar dacă au reuşit să traverseze India. Dar doamna Perris era mândră şi fericită, pentru că francezii fuseseră fotografiaţi, cu mâna pe motorul maşinii, în faţa casei din Ripon Street, iar fotografia apăruse în