pline cu note şi scrisori, o transportasem în pod' îmi opream din când în când ochii pe vreun manuscris sau vreo scrisoare, de a căror existenţă aproape uitasem. Aşa a^ regăsit şi răsfoit, cred pentru ultima oară, caietul în care, în liceu, compilasem o istorie a descifrării hieroglifelor.

  Apoi, într-o dimineaţă, am aflat că trebuie să plec a dou zi. Obţinusem un bilet gratuit pe un vapor românesc perw Alexandria şi vaporul pleca a doua zi, 20 noiembrie. Am d< je veste prietenilor şi mi-am făcut bagajele. În două valize, j_am adunat câteva cămăşi, albituri, cărţile lui Dasgupta şi Jurnalul început în vară. Valizele erau mici, destul de uşoare, li le puteam purta timp îndelungat fără să obosesc. De altfel, le-am tot purtat, singur, până în ziua când, la Calcutta, m-am instalat în pensiunea doamnei Perris, în 82 Ripon Street.

  Nu-mi mai aduc aminte ce fel de zi a fost 20 noiembrie*, dacă a fost mohorâtă sau luminoasă. Cu o seară mai înainte, jfnj luasem rămas bun de la Nae Ionescu. Mă asigurase că în cursul iernii voi obţine o bursă de studii din partea guvernului român. De mama şi de Nicu m-am despărţit acasă. La gară, m-au însoţit numai tata şi Corina. Corina era acum în ultima clasă de liceu şi speram că în curând se va instala în locul meu în mansardă. Pe peron, mă aşteptau câţiva prieteni: Radu Bossie, Haig Acterian, Ionel Jianu, Polihroniade. Ceilalţi erau deja plecaţi la Paris. Ionel Jianu îmi adusese o cutie mare de ţigări şi cartea lui Jacques Riviere, cu o caldă dedicaţie. Acum, pe peron, îmi spunea încă o dată cât de mult mă admiră pentru curajul meu de „a pleca în marea aventură”.

  Timpul trecea anevoie. Dar, în cele din urmă, am auzit semnalul de plecare şi trenul a început să se desprindă lin de pe peron.

  Pa. ^ realitate, 22 noiembrie 1928. Cf. dedicaţia lui Ionel Jianu de pe prima. Pifc a Căr^ Pe care '„a dăruit-o Şi°f viza poliţiei Portului Constanţa de pe „ aportul lui Eliade G. Mircea, de profesiune ziarist, călătorind în Asia, t6nPtŞ> Europa” (n. ed.).

  PARTEA A DOUA

  India la douăzeci de ani

  DIN RIPON STREET LA BHOWANIPORE

  N-am uitat încă acel amurg de decembrie 1931, în portul Bombay. Aşteptam, pe punte, să se desprindă vaporul de chei. Dar, când am văzut cum încep să se depărteze luminile oraşului, n-am mai putut rezista şi am coborât în cabină. O împărţeam cu doi studenţi indieni, dar ştiam că, cel puţin pentru o jumătate de ceas, voi fi singur. Cine s-ar fi îndurat să se închidă în cabină, chiar acum, la căderea serii, când vaporul străbătea încet golful Bombay?

  Mă despărţeam de India împotriva voinţei mele şi acceptasem să mă despart numai pentru că îmi făgăduisem să mă întorc, într-un an-doi, după ce-mi voi fi făcut serviciul militar. Mă hotărâse să mă întorc o scrisoare patetică a tatei. Vă-zând că, în ultimul timp, le tot vorbeam în scrisorile mele de planuri şi proiecte care mi-ar fi luat încă mulţi ani, tata nu mai ceruse la statul-major amânarea serviciului militar pentru studii, aşa cum o făcuse de trei ori până atunci. Iar în toamna anului 1931 primisem, la Calcutta, o lungă scrisoare, în care mă implora să mă întorc; pentru că, neprezentându-mă la încorporare, voi fi dat dezertor, şi asta e cea mai gravă dezonoare pe care o putea cunoaşte un fost ofiţer. Evident, a trebuit să mă supun.

  Cât de schimbat mă întorceam, după aceşti trei ani de viaţă indiană, nu aveam să-mi dau seama decât o dată ajuns în tară. Nu mai eram de mult tânărul care debarcase într-o dimineaţă de noiembrie în Alexandria, cu două valize în mânâ, şi i plecase la întâmplare, pe cheiuri, să caute un vapor care să-l ducă în India. Parcă o viaţă întreagă mă despărţea de acea săptămână petrecută în Alexandria, Cairo şi Port Said. Mă amuzau acum, dar mă şi umileau, naivitatea şi entuziasmul cu care mă apropiasem de piramide cocoţat pe o cămilă, emoţia cu care mă avântasem, în prima mea noapte la Cairo, în cartierele populare, mândria cu care, la Port Said, priveam | din şalupă vaporul „Hakone Maru”, care avea să mă ducă în Ceylon. În zilele petrecute pe vapor, încercasem să mă deprind cu englezeasca şi scrisesem cele dintâi „impresii de călătorie”: Egiptul, Marea Roşie, Oceanul Indian. Mă împrietenisem cu un tânăr romancier japonez, care se pretindea nihilist, şi cu Bhimi Chandra, un indian din Gujarat, cu care aveam să călătoresc de la Colombo până la Madras.

  Ceylonul m-a cucerit încă înainte de a-l cunoaşte. Încă nu ne apropiasem bine de ţărm, şi mă îmbătaseră mirosurile tari şi aromate ale junglei. Dar de-abia după ce am văzut Kandy şi Anuradhapura, am avut cu adevărat revelaţia junglei; înfiorata teamă şi exaltare în faţa cataractelor de sevă proaspătă, a desfrânării şi cruzimii vegetale. Miliarde de plante strivite şi îngropate de vii sub trunchiuri pe jumătate putrezite, sub ferigi şi licheni uriaşi, zbătându-se să-şi facă loc printre ciuperci, muşchi de toate culorile şi pânze de păianjeni. Amintirile acelei săptămâni în Ceylon şi ale primelor zile în sudul Indiei m-au urmărit multă vreme. Am pătruns în India prin punctul cel mai de sud al peninsulei, la Dhanunshkodi, şi am înnoptat în Rămeshwaram în casa unui brahman, Ramchan-dra Gangadhar. Emoţiile celei dintâi găzduiri indiene; tulburarea cu care m-am apropiat de marele, faimosul templu din Rămeshwaram; gloria lui sălbatică, inumană, care m-a strivit, în tren spre Madurai, am avut norocul să cunoaştem, Bhimi Chandra şi cu mine, un tânăr care ne-a poftit să tragem în casa fratelui său, negustor. A doua zi, gazda ne-a călăuzit în uriaşul templu al zeiţei Mânakshl, unde am văzut cei dintâi elefanţi sacri, şi ne-a arătat palatul ultimului rege, Tirumal Nayak. Am plecat apoi spre Madras, unde am petrecut câteva zile în casa misiunii suedeze, şi de Crăciun am ajuns la Poo-namallee. Aici, într-un vechi cantonament militar abandonat, se ţine Congresul Internaţional al YMCA.