nici unei indiscreţii, deşi îmi propuneam să rup din când în când anumite pagini, mai ales dacă aş fi bănuit că ar putea cădea sub ochii altcuiva. Cu câteva întreruperi, am continuat acel Jurnal până în ziua de azi. Prima pagină am rupt-o în acel sfârşit de vară, la Bran. Probabil, după ce bunul meu prieten Radu Bossie apucase s-o citească.

  În octombrie, m-am hotărât să pun punct la teză. Altminteri, lucrarea ameninţa să nu se mai încheie niciodată. Au citit-o P. P. Negulescu şi Mircea Florian şi, puţin timp în urmă, eram licenţiat în filosofie. Dar n-am mai avut răgaz să mă bucur că scăpasem de această povară. Săptămânile care s-au scurs până la plecarea în India au fost, poate, cele mai dramatice. R [ica] fusese numită profesoară la liceul din Strehaia, de unde îmi trimitea zilnic scrisori deznădăjduite. Ii răspundeam şi eu, tot zilnic, fără să înţeleg de ce-i scriu cu atâta în verşunare – pentru că iremediabilul se împlinise. Ea se logodise cu ofiţerul de marină care o ceruse în căsătorie deja cu doi ani înainte, iar eu primisem a doua scrisoare de la maha-rajah, asigurându-mă că voi avea bursa îndată ce voi ajungL la Calcutta. Pe de altă parte, S. N. Dasgupta îmi scrisese d acceptă bucuros să supravegheze studiile mele de filosofi* indiană şi teza de doctorat despre yoga. Nu-mi rămăsese a'

  O SCRISOARE A MAHARAJAHULUI. 157 eVa de făcut decât să obţin viza engleză pentru India şi să caut un vapor convenabil. Dar, în 1928, lucrurile acestea nu erau chiar atât de simple pentru un român. N-am putut ob-j. Jne viza engleză decât cu o scrisoare de recomandare de la gjr John Woodroffe (care, mai ales sub pseudonimul Arthur Avalon, revelase tantrismul lumii occidentale) şi după ce le-am arătat că posed o sută de lire sterline.

  Si totuşi, lucrurile ar fi tărăgănat încă multe săptămâni, dacă Mircea Vulcănescu n-ar fi descoperit că la începutul lui decembrie are loc la Poonamallee, lângă Madras, Congresul YMCA, la care, evident, fusese invitată şi România. Se în-tâmpla că Mircea Vulcănescu era secretarul secţiei româneşti a YMCA şi, pentru că el nu participa la Congres, m-a delegat pe mine. În faţa hârtiei oficiale care îmi confirma delegaţia, consulul britanic s-a înclinat şi mi-a acordat viză pe trei luni. (Dar, în India, timp de trei ani, nu m-a mai întrebat nimeni de validitatea vizei.) Delegaţia la Congresul de la Poonamallee mă silise însă să-mi modific itinerarul. Trebuia să iau din Egipt un vapor care să mă ducă în Ceylon, iar de acolo să călătoresc cu trenul până la Madras.

  Tot atât de greu a fost să găsesc cele o sută de lire sterline. Sperasem să pot recupera o parte din salariul meu de la „Cuvântul” şi poate chiar să obţin un avans important, dar situaţia financiară a ziarului nu se îmbunătăţise. În cele din urmă, suma mi-a împrumutat-o unchiul Mitache.

  Apoi, deodată, în noiembrie, lucrurile s-au precipitat. Iu-liu Maniu a fost chemat să formeze guvernul. Era, într-un anumit fel, „revoluţia” pe care o ceruse şi o pregătise. Mae Io-nescu prin „Cuvântul”. Redacţia întreagă trăia euforia victoriei. Dar eu aproape nu mai aveam timp să mai trec pe la redacţie să iau parte la bucuria generală. R [ica] a mai venit încă 0 dată să mă vadă. Aproape că mi-a fost teamă că voi renunţa la tot, îi voi smulge inelul de logodnă din deget şi-l voi zvârli (aşa cum în Gaudeamus făcuse ea o dată) şi vom pleca undeva, împreună, fără planuri şi fără jurăminte.

  Totuşi, nopţile, rămas singur în mansardă, mă trezeam.

  ! C! /îmi spuneam, cel puţin deocamdată, nu mai am nimic de

  °ut. Deschideam cărţile de filosofie indiană, volumele de s Presii de călătorie din Orient pe care le adunasem şi mă lâro dus de gânduri. India mă fascinase, mă atrăgea ca o taină are parcă mi-aş fi presimţit destinul. Trebuia în orice chip

  MANSARDA să mă rup de toţi şi toate şi să ajung acolo. Simţeam că, anumit fel, era o rupere înainte de vreme. Din toată mea de trei ani, nu se alesese nimic. Nu izbuteam să public romanele; Nichifor Crainic îmi făgăduise să tipărească ItinjM rariul spiritual în colecţia „Cartea Vremii”, dar manuscrisul zăcea uitat într-un sertar (şi puţin timp în urmă se va pierde definitiv); voisem să adun într-un volum – pe care îl intitulasem Walkirii în bibliotecă – o seamă din foiletoanele apărute în „Cuvântul”; voisem, de asemenea, să pregătesc un volum de nuvele, un altul de eseuri (cu Apologia virilităţii în frunte). Dacă aş mai fi rămas câteva luni, poate că măcar unele din proiectele acestea s-ar fi realizat. Ştiam că, plecând în India, toate lucrările acestea vor rămâne înmormântate, aşa cum rămăseseră dosarele despre filosofia Renaşterii. Dar, pe de altă parte, ştiam că dacă nu mă rup de tot şi de toate – de R [ica] şi de „Cuvântul”, de „operele” mele, împlinite sau încă în gestaţie – că dacă nu mă rup acum, când despărţirile încă mă sângerau, secătuindu-mă, nu voi mai înfrunta la timp taina care mă aştepta undeva, în India, taina aceea de care nu ştiam nimic altceva decât că se afla acolo ca s-o descifrez eu, şi că, descifrând-o, voi revela totodată misterul propriei mele existenţe, voi descoperi, în cele din urmă, cine sunt şi ce sunt aşa cum îmi place să fiu, de ce mi s-au întâmplat toate câte mi se întâmplaseră, de ce m-au pasionat pe rând substanţele, plantele, insectele, literaturile, filosofiile, religiile, cum am ajuns de la jocul de oină pe maidanul Primăriei la problemele care mă munceau acum.

  Cu câteva zile înainte de plecare, am început să-mi îngrop caietele Jurnalului din adolescenţă sau maldărele de cărţi, care nu mai aveau loc înşiruite în rafturi şi pe care le depozitam unele peste altele, ca într-o ladă, în biblioteca cu geamuri. Majoritatea celorlalte manuscrise se aflau în lada de campanie în care le adunasem încă din liceu şi pe care, împreună cu alte lădiţe