şuvoi pe pajiştea uscată a cuiva. Am luat-o în josul dealului, ieşind din cartierul Eco Park către Hollywood Boulevard.

Am urcat în maşină, am pornit şi am luat-o spre vest, către Vermont.

– Ştii cum le zicem tipilor ca tine? a întrebat Lydia.

– Nu.

– Ie zicem fleoşcăitori de petreceri.

 

 

7.

 

Am coborât peste Kansas City, pilotul a zis că temperatura era 5°C, şi eu eram îmbrăcat ca în California, cu o haină sport şi o cămaşă, pantaloni subţiri, şosete de vară şi pantofi uşori. Când am aterizat şi avionul se îndrepta către terminal, toată lumea s-a repezit spre haine, căciuli, mănuşi şi fulare. I-am lăsat pe toţi să coboare şi după aia am ieşit şi eu pe scara portabilă. L-am văzut pe Frenchy sprijinit de o clădire, aşteptând. Frenchy preda teatru şi colecţiona cărţi, în special pe ale mele.

– Bine ai venit în Kansas Shitty{1}, Chinaski, a zis el şi mi-a întins o sticlă de tequila.

Am tras o înghiţitură zdravănă şi l-am urmat spre parcare. N-aveam nici un bagaj, doar o mapă plină cu poezii. În maşină era cald şi plăcut, ne-am tot trecut sticla de la unul la altul.

Drumurile erau acoperite cu gheaţă.

– Nu oricine poate să conducă pe drumul ăsta de căcat, a zis Frenchy. Trebuie să ştii ce faci.

Am deschis mapa ai am început să-i citesc o poezie de dragoste pe care Lydia mi-o dăduse la aeroport.

...pula ta purpurie, curbată ca o...

...când îţi storc coşurile, gloanţe de puroi că sperma...

– Fir-ar să fie! a urlat Frenchy.

Maşina a derapat şi a început să se învârtească. Frenchy dădea de zor din volan.

– Frenchy, i-am zis, ridicând sticla de tequila şi trăgând o duşcă, n-o să-i dai de cap.

Am ieşit de pe drum şi am aterizat într-un şanţ adânc de vreun metru, care împărţea în două auto-strada. I-am întins sticla,

Am ieşit din maşină şi m-am căţărat afară din şanţ. Am făcut cu mâna maşinilor care treceau, tot trăgând câte o duşcă, În cele din urmă, a oprit un bărbat de vreo 25 de ani. Era beat la volan.

– Unde mergeţi, băieţi?

– La o lectură de poezie.

– Lectură de poezie?

– Da, la universitate.

– În regulă, urcaţi.

Tipul era vânzător de băuturi. Bancheta din spate a maşinii era plină de lăzi cu bere.

– Luaţi o bere, a zis el. Şi daţi-mi şi mie una. Ne-a dus până acolo. A condus până în mijlocul campusului şi a parcat pe pajiştea din faţa aulei. Nu întârziasem decât 15 minute. M-am dat jos, am vomitat, apoi am intrat toţi trei. Ne oprisem ca să iau o sticlă cu vodcă, să m-ajute să fac faţă evenimentului.

Am citit vreo 20 de minute şi apoi am lăsat hârtiile jos.

– Rahatul ăsta mă plictiseşte, am zis. Hai să stăm de vorbă.

Am sfârşit prin a urla tot felul de lucruri către public, şi urlau şi ei la mine. Publicul nu era rău. Făceau ce făceau pe gratis. După încă vreo juma de oră, doi profesori m-au scos de acolo.

– Ţi-am pregătit o cameră, Chinaski, mi-a zis unul din ei. În căminul fetelor.

– În căminul fetelor?

– Îhî, o cameră drăguţă.

...Era adevărat. La etajul trei. Unul din profesori cumpărase o sticlă mică de whiskey. Un altul mi-a dat un cec pentru prestaţia mea, plus banii de avion. Ne-am aşezat, am băut whiskey şi am sporovăit. Mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit, toată lumea plecase, dar mai rămăsese ceva din sticlă. Am stat acolo bând şi gândindu-mă: Hei, tu eşti Chinaski, legendarul Chinaski. Eşti un idol. Acum eşti în căminul fetelor. Sute de femei sunt în clădirea asta, sute. N-aveam pe mine decât şortul şi ciorapii. Am ieşit pe hol, până la prima uşă. Am bătut.

– Hei, sunt Henry Chinaski, scriitorul nemuritor. Deschideţi! Vreau să vă arăt ceva! Am auzit fetele chicotind.

– Auziţi, am zis. Câte sunteţi acolo? Două? Trei? Nu contează, mă pot descurca cu trei! Nici o problemă. Mă auziţi? Deschideţi! Am chestia asta URIAŞĂ, purpurie! Ascultaţi, am să bat în uşă cu ea!

Am bătut cu pumnul în uşă. Au continuat să chicotească.

– Vasăzică aşa, n-aveţi de gând să-l lăsaţi pe Chinaski să intre. Atunci, să vă ia dracu'! Am încercat uşa următoare.

– Hei, fetelor! Aici e cel mai bun poet din ultimele 18 secole. Deschideţi uşa! Vreau să v-arăt ceva! Carne dulce pentru buzele voastre vaginale!

Am încercat uşa următoare.

Am încercat toate uşile de la etajul ăla, apoi am coborât pe scări şi am încercat toate uşile de la etajul doi, apoi toate de la unu. Aveam sticla cu mine şi am obosit. Părea că trecuseră ore de când ieşisem din cameră. Am tot băut în timp ce căutam. N-am avut noroc.

Uitasem unde era camera mea, la ce etaj era. Tot ce-mi doream, în cele din urmă, era să mă întorc în cameră. Am încercat toate uşile din nou, de data asta pe tăcute, foarte conştient că eram în chiloţi şi ciorapi. N-am avut noroc. „Oamenii cei mai importanţi sunt cei mai singuri."

Am ajuns înapoi la etajul trei, am încercat o clanţă şi uşa s-a deschis. Mi-am zărit mapa cu poezii... Paharele goale, scrumierele pline cu mucuri... pantalonii, cămaşa, pantofii, haina. Era o privelişte minunată, am închis uşa. M-am aşezat pe pat şi am terminat sticla de whiskey pe care o tot cărasem cu mine.

M-am trezit. Se luminase. Mă aflam într-un loc straniu, curat, cu două paturi, draperii, televizor, baie. Părea să fie o cameră de motel. M-am ridicat şi am deschis uşa. Am văzut zăpadă şi gheaţă afară. Am închis uşa şi m-am uitat în jur. Nu găseam nici o explicaţie. Habar n-aveam unde eram. Mă simţeam teribil de mahmur şi deprimat. Am întins mâna după telefon şi am cerut o convorbire inter-urbană cu Lydia în Los Angeles.

– Iubito, habar n-am unde sunt!

– Am crezut că pleci în Kansas City.

– Păi, aşa am făcut. Dar acum nu ştiu unde sunt, înţelegi? Am deschis uşa, m-am uitat şi n-am văzut decât drumuri îngheţate, gheaţă, zăpadă.

– Unde stai?

– Mi-amintesc că ultima oară aveam o cameră într-un cămin de fete.

– Probabil că te-ai făcut de tot rahatul şi te-au mutat într-un motel. Nu-ţi face griji,