– Dumnezeule, n-ai nici un fel de compasiune pentru situaţia mea?

– Te-ai făcut de rahat. În general, întotdeauna te faci de rahat.

– Ce vrei să spui cu „în general, întotdeauna"?

– Nu eşti decât un beţiv nenorocit, a zis Lydia. Fă un duş fierbinte. A închis.

M-am dus şi m-am întins în pat. Era o încăpere de motel drăguţă, dar n-avea caracter. Să fiu al naibii dacă o să fac vreun duş. M-am gândit să aprind televizorul.

În cele din urmă, am adormit...

Am auzit un ciocănit în uşă. Doi tineri studenţi ferchezuiţi au apărut în prag, gata să mă ducă la aeroport, M-am aşezat pe marginea patului, ca să-mi pun pantofii.

– Avem timp de-un păhărel la barul aeroportului, înainte de decolare? am întrebat.

– Bineînţeles, domnule Chinaski, a zis unul din ei. Orice doriţi.

– Atunci, hai să plecăm dracului de-aici.

8.

M-am întors, am făcut dragoste cu Lydia de mai multe ori, ne-am certat şi am decolat de pe aero-portul L.A. Internaţional într-o dimineaţă, pentru o întâlnire cu cititorii în Arkansas. Am fost destul de norocos să fiu singur pe un întreg rând de scaune în avion. Comandantul aeronavei s-a prezentat, dacă am auzit corect, drept căpitan Winehead. Când stewardesa a trecut pe lângă mine, am comandat ceva de băut.

Eram sigur că o cunosc pe una dintre stewardese. Locuia în Long Beach, citise câteva dintre cărţile mele, îmi trimisese o scrisoare, unde adăugase fotografia şi numărul de telefon. Am recunoscut-o din poză. Nu o întâlnisem niciodată, dar o sunasem de câteva ori şi, într-o noapte, când eram beat, ţipasem unul la altul la telefon.

Stătea undeva în faţă, încercând să nu mă observe, în vreme ce îi priveam dosul, pulpele şi sinii.

Am luat masa, am văzut meciul săptămânii; vinul oferit după masă mi-a ars beregata şi am comandat două cocteil-uri Bloody Mary.

Când am ajuns în Arkansas, m-am urcat într-o maşinărie mică, cu două motoare. Când elicele au pornit, aripile au început să vibreze şi să se scu-ture. Păreau că sunt gata să se desprindă. Imediat ce am decolat, stewardesa a întrebat dacă vrea cineva de băut. Chiar că toată lumea avea nevoie. S-a bălăngănit şi s-a împiedicat împărţind băuturi în susul şi-n josul culoarului. Apoi a strigat brusc:

„TERMINAŢI-VĂ BĂUTURILE. ATERIZĂM." Abia am apucat să dau paharul pe gât şi am şi aterizat. Cincisprezece minute mai târziu, am decolat din nou. Stewardesa a întrebat dacă vrem de băut. Chiar că aveam cu toţii nevoie. Apoi a strigăt din nou: „TERMINAŢI-VĂ BĂUTURILE. ATERIZĂM!" M-au întâmpinat profesorul Peter James şi soţia lui, Selma. Selma arăta ca o starletă de cinema, dar cu mult mai multă clasă.

– Arăţi minunat, a zis Fete.

– Nevastă-ta e cea care arată minunat.

– Ai două ore înainte de întâlnirea cu cititorii. Pete a condus maşina până la ei acasă. Era o casă cu două niveluri, cu camera de oaspeţi la parter. Dormitorul meu era jos.

– Vrei să mănânci? a întrebat Pete.

– Nu, cred că-mi vine să vomit. Ne-am dus la etaj.

În culise, chiar înainte de a mă prezenta audienţei, Pete a umplut o cană mare cu vodcă şi suc de portocale.

– O babă se ocupă de întâlnirile astea. S-ar căca pe ea dacă ar şti că bei. E o băbuţă simpatică, dar cârc încă mai crede că poezia e despre apusuri de soare şi porumbei în zbor.

Am ieşit pe scenă şi am început să citesc. SINGURUL. Norocul părea să fie de partea mea.

Era un public ca oricare altul: nu ştiau cum să se comporte la unele dintre poeziile bune, iar la altele râdeau când nu trebuia. Am tot citit şi am tot turnat din carafă.

– Ce beţi acolo?

– Asta, am zis, e suc de portocale amestecat cu gheaţă.

– Aveţi o prietenă?

– Sunt virgin.

– De ce aţi ales să deveniţi scriitor?

– Următoarea întrebare, vă rog.

Am mai citit ceva, le-am povestit că zburasem cu căpitanul Winehead şi că văzusem meciul săptămânii, Le-am povestit că, atunci când eram într-o formă spirituală bună, mâncam din farfurie şi apoi o spălam imediat. Am mai citit nişte poezii. Am citit până ce carafă s-a golit. Apoi le-am spus că lectura s-a terminat. Am dat câteva autografe şi am plecat la o petrecere acasă la Pete...

Am dansat Dansul Indian, Dânsul din Buric şi Dansul Cur-spart-în-vînt. E greu să bei atunci când dansezi. Şi e greu să dansezi atunci când bei. Peter ştia ce face. Aliniase canapele şi scaune ca să separe dansatorii de băutori. Fiecare putea să-şi vadă de treabă fără să-l deranjeze pe celălalt.

Pete a venit spre mine. A aruncat o ocheadă în jurul încăperii, după femei.

– Pe care o vrei? a întrebat el.

– E chiar atât de uşor?

– E vorba doar de ospitalitatea sudistă.

Era una pe care o observasem, mai în vârstă decât celelalte, cu dinţi proeminenţi. Dar dinţii ieşeau în afară perfect, împingând buzele ca pe o floare deschisă, plină de pasiune. Voiam ca gura mea să se lipească de gura aia. Purta o fustă scurtă şi ciorapii dădeau la iveală picioarele arătoase, care se tot încrucişau în vreme ce râdea şi bea şi se trăgea de fusta care i se tot ridica. M-am aşezat lângă ea.

– Sunt... am început eu să zic...

– Ştiu cine eşti. Am fost şi eu în public.

– Mulţumesc. Aş vrea să-ţi ling fofoloanca. Am început să mă pricep la asta. O să te înnebunesc.

– Ce crezi despre Allen Ginsberg?

– Ascultă, nu încerca să mă îndepărtezi de la subiect. Îţi vreau gura, picioarele, curul.

– Bine, a zis ea.

– Ne vedem curând. Locuiesc în dormitorul de la subsol.

M-am ridicat, am plecat de lângă ea şi am mai băut ceva. Un tânăr de vreo doi metri a venit spre mine.

– Ascultă, Chinaski, nu cred toată porcăria aia despre faptul că ai locui într-un cartier rău famat şi ai şti totul despre traficanţii de drog-uri, peşti, curve, drogaţi, bătăuşi şi beţivi.

– E parţial adevărat.

– Căcat, a zis el, şi s-a îndepărtat. Un critic literar.

Pe urmă a apărut o blondă de vreo 19 ani, surâzătoare şi cu ochelari fără rame. Zâmbetul nu i-a părăsit chipul nici o clipă.

– Vreau să te fut,