cămăşi, cravate, pijamale şi o trusă de toaletă. Nici unul din aceste obiecte nu avea monogramă sau marca furnizorului. în a treia valiza se aflau pantofi — vreo opt perechi — de calitate excepţională şi cu o linie foarte modernă. Genovese fusese desigur un mare amator de încălţăminte frumoasă. Şi pantofii erau fără marcă.

Mircea închise valizele, vîrî cheile în buzunarul pantalonilor, alături de cheile lui şi se întinse pe cuşetă. Cabina valsa parcă în jurul său. Stătuse prea mult timp în picioare. Urmările loviturii din ajun se făceau încă simţite.

Aţipi...

Cînd se trezi, soarele pătrundea potop prin hublouri, în cabină era înăbuşitor de cald. Ar fi deschis hublourile dacă nu s-ar fi temut că jerbele de apă stîrnite de mersul vasului ar fi pătruns înăuntru.

Îşi consultă ceasul de mînă. Zece şi jumătate.

Capul nu-l mai durea. I se făcuse în. schimb o foame straşnică.

Parcă la comandă, Ugo intră cu o tavă încărcată cu un mic dejun. Ouă, şuncă, pasta con sarde, catolii şi o sticlă de Moscato.

Mircea goli la repezeală farfuriile, sub plivirile admirative ale tînărului. Dădea tocmai peste cap un pahar cu vin, cînd unchiul Gino îşi făcu apariţia.

— Ei te simţi mai bine, Vincenzo ? îl întrebă el jovial.

— Sînt încă buimac, minţi Mircea. Am momente în c a r e nici nu ştiu unde mă aflu, continuă el, ducîndu-şi m i n a l a frunte.

Adoptase această linie de conduită, spre a-şi justifica eventualele scăpări de memorie. Va evita astfel multe încurcături.

Ar fi bine să ieşi pe punte, îl povăţui unchiul Gino. Aerul curat are să-ţi mai limpezească puţin capul.

— M-au pocnit zdravăn, stărui Mircea să brodeze pe aceeaşi temă. E de mirare că nu mi-au zdrobit ţeasta.

Cînd să iasă din cabină, Ugo îi puse pe umeri haina.

— Bate tare vîntul. Să nu răceşti.

Mircea îi mulţumi, zîmbindu-i condescendent.

Ajuns pe punte, aspiră adînc aerul proaspăt şi sărat a l mării. Se simţi înviorat. Ugo avusese dreptate. Sufla un VÎnt năprasnic. Mersul vijelios al vasului sporea curentul.

Mircea îşi aruncă privirile în jur.

Pretutindeni se desfăşura marea violetă, zebrată de valuri cu creste înspumate. Vasul înainta cu mare viteză, lasînd în urmă o dîră albă, dantelată.

— Dacă n-ar fi trebuit să facem un scurt popas la Li pari, în noaptea asta am fi luat masa la Palermo, zise unchiul Gino.

Mircea se feri să ceară explicaţii. înţelepciunea proverbului „tăcerea e de aur" îşi găsea în cazul ăsta cea mai deplină ilustrare. Trebuia să descopere singur cheia enigmelor, asemenea unui modern Perseu în luptă cu Meduza. De data asta Meduza se identifica, pare-se, cu Mafia.

Curentul stîrnit de mersul vasului era atît de puternic, încît Mircea îşi trase pe mîneci haina, care îi venea foarte bine. îşi înfundă mîinile în buzunar.

— Goneşte frumos, nu-i aşa ? zîmbi unchiul Gino. Motoare Rolls-Royce.

Mircea ciuli urechile. Motoare Rolls-Royce pe un vas, aparent, atît de vetust ! Ciudăţeniile se ţineau lanţ...

Curînd după lăsatul serii, trecură prin preajma insulei Stromboli.

Vulcanul aflat într-una din erupţiile sale periodice arunca pe cer o lumină purpurie. Căderea materialelor vulcanice în mare, la Sciara del Fuoco, oferea un spectacol dantesc.

Mircea stătea rezemat de parapetul de lemn şi se uita cu nesaţ la creasta muntelui împodobit cu o cunună roşiatică.

Apoi vulcanul Stromboli rămase în urmă.

Pe învelişul mării se fugăreau jucăuş scînteieri fosforescente. S-ar fi zis că miriade de licurici se aşternuseră peste leagănul valurilor.

Trecură şi pe lîngă stînca bazaltică abruptă a Iui Strombolichio şi după o jumătate de oră de mers, vasu! îşi încetini viteza. La prova apăruse-o masă neagră, cu povîrnişuri repezi, argintate pe alocuri de ploaia razelor lunii.

Motoarele încetară brusc să mai huruie. Se aşternu o linişte adîncă, întreruptă doar de lipăi tul valurilor ce se loveau de pîntecele vasului.

Deşi se aflau în largul mării, sufla de undeva o boare uşoară, încărcată cu miresme de flori şi de... portocale. Da. De portocale.

Unchiul Gino se apropie de Mir cea. Pufăia din pipa lui marinărească şi se uita atent spre masa întunecată de la prova.

Apăru şi Ugo, urmat de doi inşi din echipajul vasului.

— Cît e ceasul, Ugo ? întrebă unchiul Gino.

La lumina unei lanterne electrice, Ugo se uită la ceasul său brăţară.

— Nouătşi şaptesprezece, zise el. Unchiul Gino pufăi şi mai tare din pipă.

— La nouă şi zece Michelotto trebuia să fie aici.

— Să nu se fi întâmplat ceva, opina Ugo. Unchiul Gino îl privi fără să-i răspundă. In afară de faptul că pufăia des din pipă, nimic nu-i trăda neliniştea.

— O fi întârziat cu descărcatul, zise unul din însoţitorii lui Ugo, un bărbos cu ceafă de taur.

— Să ne apropiem de golf uleţ ? întrebă Ugo. — Nu, răspunse scurt unchiul Gino.

Aşteptarea se prelungea. Abia după vreun sfert de oră se auzi în depărtare bîzîitul unui motor. — Michelotto ! zise bărbosul.

Unchiul Gino făcu semn cu capul spre bărbos, care duse un deget la şapcă şi coborî la motoare. Al doilea insotitor al Iui Ugo, un tip scund şi vînjos eu braţe lungi ca de urangutan şi picioare îndoite în afară, ca două paranteze, trecu la timonă.

Bîzîitul bărcii cu motor creştea în intensitate. După o coastă stîncoasă a insulei apăru silueta neagră a unui vas.

Ugo scoase din buzunar un emiţător cu tranzistori,

— Semnalizează ! rosti sec unchiul Gino. Ugo trecu aparatul pe emisie.

— Taormina, Taormina ! Te caută Tibru ! Spune dacă i i prezent. Parola. Trec pe recepţie ! Gata.

Cornută aparatul pe recepţie şi aşteptă, In difuzorul aparatului se auzi replica.

— Aici - Taormina, aici Taormina. Sînt prezent, Tih n i Ic. Şapte stele de argint. Trec pe recepţie.

— Aici Tibru, aici Tibru ! Şapte sfeşnice de aur. Apropie-te ! Gata.

Ugo îşi agăţă de gît cureaua aparatului, apoi scoase clin buzunar un pachet de ţigări Camei.

— Serviţi-vă, Don Vincenzo, zise el întinzmdu-i pachetul pe care-l izbi în fund cu un bobîrnac, făcînd să iasă pe jumătate o ţigară.

Mircea luă ţigara. Cu o mişcare iute Ugo scoase un pistol îndreptîndu-l spre pieptul lui Mircea, care tresări, simţind în tot corpul un fior rece. Ugo apăsă pe trăgaci.