văd din partea cititorului de azi o obiecţie: „Cum, ţi se părea viaţa aia infamă, sub dictatură, «savuroasă şi amuzantă»? Atunci înseamnă că erai un vândut, un profitor! Şi n-ai plecat decât fiindcă ai vrut să-ţi fie şi mai bine!“.

Stai, stai, stai... erau nişte lucruri care nu mergeau deloc. În primul rând, această viaţă intensă se desfăşura pe un fond de decadenţă socială generală. În fiecare zi apăreau noi semne de sărăcie. Mărfurile pe care altădată le găseai fără nici o problemă deveniseră de negăsit pe piaţă. De la alimente până la obiecte elementare. Prin 1963, fuseseră nişte basarabeni la Bucureşti. Voiau să cumpere cuie. Eu m-am mirat: cum, la Chişinău nu se găsesc cuie? Nu se găseau.

Acum nu se mai găseau cuie nici la Bucureşti.

Penuria asta avea mai ales un aspect moral insuportabil. Orice bun pe care-l obţineai, orice serviciu erau rezultatele unui privilegiu. Aveam piese de schimb la maşină fiindcă responsabilul unui magazin specializat îmi era obligat pe plan medical... Totul era pe bază de schimb, de troc al influenţelor. Trebuia să faci parte din tot felul de reţele. Altfel viaţa era foarte grea.

Pe lângă asta, tot ce făcea viaţa posibilă era atins de ilegalitate. Ca atare, oricine nu era în mizerie era şantajabil. Făceam parte din sistemul medical. Percepeam venituri ilegale, onorarii necuvenite, ca 95 la sută dintre colegii mei. Ştiam că acest lucru e primejdios. Că într-o zi mi se poate înscena un flagrant delict. Pe de altă parte, viaţa mea era cum era şi nu voiam să mi-o schimb.

Păcatul meu era analiza. Vedeam prea bine lucrurile. Nu mă puteam împăca cu înaintarea către zidul în care avea să se oprească maşina pornită cu toată viteza. Trebuia să mă asigur. Dar, pentru a mă asigura, nu erau decât două soluţii: cea dintâi, să ofer celor care controlau totul anumite garanţii. Una dintre ele era apartenenţa la Partidul Comunist. Am arătat ce făcusem din această soluţie. A doua era să plec din ţară. Începeam să o privesc cu toată seriozitatea.

Între înscrierea în Partid şi plecarea din ţară mai era o soluţie. Soluţia ascunsă... pe care toată lumea o cunoştea: dacă nu erai dispus să oferi acea garanţie în plus despre care îmi vorbea N., să devii „membru“, exista o altă cale. Puteai să-ţi păstrezi o independenţă aparentă şi să faci totuşi un mare serviciu puterii. Să participi la activitatea instituţiei de sondare a opiniei publice, de diversiune, de control şi anihilare pe care Partidul o patrona şi care se numea Securitatea.

Într-un fel, trebuia să le fii util. Faptul de-a fi cetăţean al României îţi dădea prea puţine drepturi. Ca să obţii câteva drepturi în plus şi câteva privilegii, trebuia să depinzi de ei într-un fel. Nu vrei să intri în Partid? Bine, dar atunci, cel puţin, fii informator! Aşa se explica numărul important de turnători din rândurile burgheziei şi aristocraţiei, dintre foştii deţinuţi politici din închisorile anticomuniste, din batalioanele intelectualităţii fudule.

„Dumneavoastră ştiţi, domnule doctor“, mi-a spus locotenentul (Cum îl chema? Pârvu? Nu mai sunt sigur.) – locotenentul care voia să mă recruteze –, „dumneavoastră ştiţi că în Anglia membrii aristocraţiei şi cei mai mari intelectuali fac parte din Serviciile Secrete? A fi informator este rezervat elitei unei ţări!“. Ofiţerul îmi sugera că mi se face o mare cinste. Aveam să fiu promovat membru al elitei. Nu un simplu individ bun de intrat în infanteria pe care o reprezenta masa comuniştilor de rând, ci direct un aristocrat. Asta sugerau ei, sperând că „prinde“. Şi uneori prindea. De multe ori.

Era prin 1974. Cam la un an după ce fusesem invitat să intru în Partid şi începusem să fac „prostii“.

O să povestesc îndată cum au încercat să mă înroleze. Pe loc, am încercat numai satisfacţia de-a fi ştiut şi putut să refuz. Cu timpul, însă, mi-am spus: „Dacă au încercat să te agaţe, înseamnă că socoteau că au şi şanse să reuşească cu tine. Ce i-a putut face să creadă că o să te poată corupe?“. Întrebarea mi-am pus-o târziu, în exil. Am văzut atunci fapte pe care mi le amintisem tot timpul, dar care, pentru mine, nu se legaseră încă între ele. Am încercat un profund sentiment de umilinţă că şi-au permis. Dacă o făcuseră înseamnă că mă socoteau vulnerabil. Şi eram.

Pentru Secu era un eşec să nu reuşească în recrutarea cuiva. Ofiţerul responsabil cu acţiunea primea o notă proastă. Prin urmare, trebuiau să-şi ia anumite măsuri de precauţie, să practice anumite teste, să zicem de coruptibilitate.

Nu ştiu dacă micile evenimente pe care le voi povesti se leagă cu adevărat între ele, dacă ele erau testele despre care vorbeam pentru a verifica disponibilitatea mea de-a deveni informator. Dar ar fi putut fi.

Directorul spitalului, doctorul A.N., era foarte legat de Securitate. Nu pot spune dacă era ofiţer acoperit. Poate că era chiar şeful Poliţiei Politice din unitate, deşi unii spun că un director nu putea fi „rezidentul“ unităţii pe care o conducea. Poate el era excepţia care confirma regula. Oricum, toate firele acţiunilor secrete treceau prin el. De aceea, mi se pare semnificativ că cele două întâmplări pe care îndată am să le relatez au pornit de la A.N.

Câteva cuvinte despre acest personaj. Era de origine burgheză, fiul unei familii, se zice, onorabile din Galaţi. Cum se produsese apropierea lui de Organe nu ştiu. Poate că fusese vorba despre un şantaj. Dar, văzând cum era personajul, aş zice mai degrabă că era unul dintre acei perverşi cărora caracterul permanent conspirativ al instituţiei îi inspira un mic freamăt de voluptate. Din punct de vedere profesional, era un cvasizero. Formaţia lui era de specialist în sănătate publică. Dar existau