în acest domeniu oameni cu oarecare strălucire, ca fostul ministru Dan Enăchescu. Şi în aceste posturi A.N. nu se impusese prin nimic. Dintr-odată, pe nepusă masă, fusese bombardat director al celui mai mare spital de psihiatrie al ţării. Şi, prin ingenioase manevre, prefăcându-se că îngrijeşte bolnavi, ajunsese să fie declarat psihiatru. Curând, şef de secţie. Fără nici o formaţie adecvată. Înalt, întotdeauna elegant, cu o faţă de copil mare, o voce puternică şi o conduită arogantă care masca o evidentă timiditate, A.N. îşi plimba autoritatea prin spital. Mult timp l-am crezut un mare prost. De fapt, era în primul rând infantil. Chiar cinismul lui era pueril. Era genul de ins care-ţi toarnă dulceaţă în galoşi. Numărul lui favorit era elogiul mitocăniei. Nu mai ştiu de ce mă găseam în cabinetul lui într-o zi. Era în vizită directorul unui alt spital bucureştean, un tip mai delicat. „Măi, băiete“, îi spunea A.N. cu superioritate, „ştii ce ai tu? Eşti prea bine crescut, prea politicos! Trebuie să fii mai dur, mai al dracului, mai mitocan“. Şi accentua acest ultim cuvânt cu o satisfacţie neascunsă. Într-adevăr, el era un mare mitocan, dădea exemplu în această privinţă.

A.N., acest mitocan fără complexe, nu nega legăturile lui cu Secu. Odată, am asistat cum N., acelaşi care îmi făcuse teoria că a fi în Partid era o „garanţie“, i-a spus de la obraz: „Zic unii că eşti securist“. „Şi ce dacă?“, i-a răspuns directorul. Aparent, tonul lui era natural, dar vocea i se piţigăiase puţin.

Cu A.N. am două poveşti, amândouă din perioada de după cererea mea de intrare în Partid. Dar înainte de tentativa de recrutare.

Ţineam, ca şef de secţie, locul lui N., plecat pentru un an în străinătate. Într-o după-amiază, a deschis uşa biroului, cu un aer misterios, sora-şefă. „M-a chemat la direcţie“, mi-a spus ea. „Au venit ăştia de la Securitate; vor să instaleze un microfon în rezerva de jos. E acolo internat un cetăţean venezuelean. Şi mi-au spus să vă anunţ şi pe dumneavoastră.“

Nu-mi cereau voie. Mă puneau numai la curent. Am spus da. Mai târziu, spre seară, a venit din nou sora-şefă. „A venit cineva în vizită la bolnavul acela, domnu’ doctor. Au înregistrat, şi-au luat aparatura şi au plecat“, mă anunţă ea.

Era procedeul uzual? Trebuia să fie şeful secţiei la curent? Se temeau de un incident posibil, de un scandal, de o deconspirare? Era şi un test pentru mine? Întrebările rămân în picioare şi acum, după aproape patruzeci de ani.

Unul din principiile ceauşismului de pe vremea aceea era că toată populaţia trebuia să participe la opera de supraveghere. Toată lumea trebuia să ajute organele de supraveghere, idealul, care avea să se realizeze cu timpul pe o scară largă, sperau ei, fiind denunţul generalizat.

Al doilea episod e şi mai semnificativ. Am fost chemat de A.N. la telefon. Era vorba despre o chestie delicată, mă anunţa. Să primesc imediat pe persoana care venea din partea-i, să fac ceea ce îmi cere. S-a prezentat un tip în civil. Ofiţer de Securitate, mi-a spus. Aveau o problemă. Recrutaseră un informator, un tip care le relata despre ce se mai petrecea în cartierul de blocuri în care locuia. Şi acum se dovedise că acest individ era pedofil. Comisese atentate la pudoare împotriva unor băieţei tocmai în cartierul în care locuia şi unde obişnuia să toarne. O acţiune penală fusese începută împotriva lui. Pe ei legea îi obliga să-i elimine din rândul colaboratorilor pe cei aflaţi sub anchetă penală. Şi apoi, un asemenea pervers nu putea să dea informaţii credibile.

Eram uimit. Dintr-odată, eram pus în intimitatea acţiunii clandestin-oficiale a Securităţii. Ce făcusem eu ca să merit o asemenea încredere? Nimic. Cu toate astea... nu aveam să primesc niciodată răspunsul. Dar ipoteze valabile am putut să fac. Aveţi răbdare.

Am acceptat. De ce? Din frică. Îmi asumam un risc, deveneam şantajabil, eu, care percepeam onorarii ilegale. O practică generalizată, care se întorcea împotriva ta numai când fluierai în biserică. Acest risc am ştiut să mi-l asum mai târziu. Pentru moment, nu eram pregătit.

Şi din curiozitate, sigur. Cred că a fost pentru mulţi un mobil puternic acela de-a întredeschide uşa tainică. Această pornire de-a pătrunde un secret, de-a intra într-o lume misterioasă, a corupt pe mulţi. Eu m-am oprit în pragul ei. Nu fără să fi aruncat o privire înăuntru

Dar sigur şi din obedienţă.

A doua zi, tipul a sosit. Era un mic funcţionar, un fel de Akaki Akakievici, complet îngrozit. Nu-şi nega vina, se aştepta să fie arestat în orice clipă. Mi-a confirmat că era turnător acolo, în cartier. Mi-a vorbit şi de patima lui sexuală, pe care o regreta, zicea cu un aer opărit. I-am făcut pe loc un certificat că suferă de perversiune sexuală şi, prin urmare, nu poate ocupa „funcţii de răspundere“. În fond, îmi spuneam – şi acest argument mai contează şi azi pentru mine –, tipul ăsta e cu adevărat bolnav; o să aibă un proces, aşa că-l ajut cu adevărat.

Nu am mai auzit niciodată nimic despre mica lepădătură.

Despre ei însă am continuat să aud.

Fac aici o paranteză. Vreau să vorbesc despre o particularitate a vieţii mele, un lucru de care nu mi-am dat seama decât cu timpul, însă care mă caracterizează. Dacă cineva comite ceea ce eu resimt ca un atentat la integritatea mea, dacă se apropie de mine prea mult, adopt o anumită tactică. Las impresia că am fost sedus, că-i voi cădea pradă. În ultimul moment, eu, cel care eram cât pe-aci să devin victimă, mă prind din zbor, revin asupra mea. Mă recuceresc, mă reînchid orgolios în mine. Nu ştiu de unde-mi vine această şiretenie.