Voia să zică: de cealaltă parte a Atlanticului.

Aşa că Walter, minunatul Walter a dispărut şi am avut dreptate: nu aveam să-i mai vedem niciodată pe mormoni, dar nici pe Clive referindu-se la ei vreodată. Erau ei mesagerii celor de la Langley? Dăduseră oare verdictul şi aplicaseră pedepsele cerute? Or fi fost ei de la Langley cu adevărat? Sau aparţineau unui şir de prea lungi grupuri de iniţiale, faţă de care obiectase atât de mult Ned când i se plânsese lui Clive în legătură cu lista de repartiţie Bluebird? Sau reprezentau ceea ce lui Ned îi făcea plăcere să urască cel mai mult: psihiatrii care realizează domesticirea.

Orice ar fi fost, efectul acestora a fost resimţit în toată Casa Rusia, iar absenţa lui Walter se căsca spre noi ca o gaură de obuz făcută de tunurile celui mai bun aliat al nostru. Bob era conştient de acest lucru şi se simţea ruşinat. Până şi impasibilul Johnny era stânjenit.

— Vreau să te apropii şi mai mult de această operaţiune, mi-a spus Ned.

Ceea ce mi s-a părut o consolare jalnică pentru dispariţia lui Walter.

— Iar eşti plin de draci, spuse Hannah în timp ce ne plimbam.

Era ora prânzului. Serviciul ei era aproape de Regent’s Park. Câteodată, când zilele erau calde, mâncam împreună câte un sandvici. Uneori, ne duceam chiar la grădina zoologică. Alteori, lăsa în plata Domnului Institutul de Oncologie şi ajungeam în pat.

Am întrebat-o ce mai face soţul ei, Derek. Era aproape singurul subiect pe care îl aveam în comun. Şi-a ieşit iar din fire Derek? Iar a bătut-o? Câteodată, pe vremea când eram amanţi de-a binelea, mă întrebam dacă nu cumva Derek era cel care ne ţinea împreună. Dar astăzi nu voia să vorbească despre Derek. Voia să ştie de ce am draci.

— Au dat afară un tip la care ţineam foarte mult, îi spusei eu. Bine, nu chiar dat afară, dar l-au pus pe linie moartă.

— Cu ce-a greşit?

— Cu nimic. Pur şi simplu au hotărât să-l vadă sub o altă lumină.

— De ce?

— Pentru că aşa le convenea. Au încetat să-l accepte aşa cum era, pentru a-şi satisface anumite cerinţe.

Reflectă o clipă la spusele mele.

— Vrei să zici că au triumfat convenienţele? sugeră ea. Ca şi în cazul tău, voia să spună. Ca şi în cazul nostru. De ce oare mă tot reîntorc la ea? mă întrebam eu. Să revăd locul crimei? Să caut pentru a nu ştiu câta oară iertarea ei? Sau o vizitez aşa cum ne vizităm vechea şcoală, încercând să înţelegem ce s-a întâmplat cu tinereţea noastră?

Hannah este încă o femeie frumoasă, ceea ce este o consolare. Mai are mult până să încărunţească şi să se lăbărţeze. Când îi văd faţa luminată din spate şi îi zăresc zâmbetul curajos şi vulnerabil, o văd aşa cum am văzut-o cu douăzeci de ani în urmă şi îmi spun că, la urma urmelor, n-am distrus-o. Arăta foarte bine. Uitaţi-vă la ea. Zâmbeşte şi e nevătămată. Derek, nu tu, este cel care o bate de-o rupe.

Dar nu sunt sigur. Nu sunt sigur deloc.

Drapelul britanic, care îl înfuriase atât de mult pe dictatorul Stalin atunci când l-a văzut de pe meterezele Kremlinului, flutura trist pe catargul din curtea Ambasadei britanice. În spatele zidului, palatul de culoare crem părea un vechi tort de nuntă ce aştepta să fie tăiat. Fluviul curgea docil, în timp ce ploaia de dimineaţă îi ciupea suprafaţa uleioasă. La porţile de fier, doi poliţişti ruşi îi cercetau paşaportul lui Barley, în timp ce ploaia întindea cerneala de pe acesta. Cel mai tânăr dintre ei îi copie numele, iar colegul său compară cu un aer perplex fotografia de pe paşaport cu chipul brăzdat. Barley purta un impermeabil maro, ud leoarcă. Părul i se lipise de cap. Părea mai scund decât era în realitate.

— Ce zi îngrozitoare, zău! exclamă fata bine-crescută, cu fusta ecosez, care aştepta în hol. Bună ziua. Eu sunt Felicity. Dumneata eşti cine cred eu că eşti, nu-i aşa? Un Scott Blair ud până la piele? Consilierul economic vă aşteaptă.

— Credeam că personalul economic se află în cealaltă clădire.

— O, aia e Secţia Comercială! E cu totul altceva.

Dând din coadă, mândră, o luă înaintea lui Barley pe scara ancestrală. Ca întotdeauna când intra într-una din misiunile britanice, îl cuprindea un simţământ de despământenire, dar de data asta era mai puternic decât oricând. Fluieratul nepăsător era ca acel al vânzătorului lui de ziare din Hampstead. Hârâitul şi bocănitul maşinii de lustruit parchetul aducea cu acela al camionetei lăptarului. Erau orele opt dimineaţa, iar Marea Britanie oficială nu se trezise încă oficial. Consilierul economic era un scoţian îndesat, cu păr argintiu. Numele său era Craig.

— Domnule Blair, ce mai faceţi? Luaţi loc! Doriţi ceai sau cafea? Oricum, amândouă au acelaşi gust, dar încercăm să-l îmbunătăţim. Treptat, o să reuşim!

Luându-i impermeabilul lui Barley, îl agăţă de un cuier-pom, proprietate a Ministerului Muncii. Deasupra biroului său atârna fotografia înrămată a reginei în costum de călărie. Alături, un afiş anunţa că discuţiile din acest birou nu rămâneau confidenţiale. Felicity aduse ceai şi biscuiţi Garibaldi. Craig vorbea cu vehemenţă, ca şi cum se grăbea să scape de veştile pe care le deţinea. Faţa lui roşie lucea încă în urma bărbieritului.

— O, am auzit că gangsterii ăia de la VAAP v-au dat mult de furcă. Aţi înţeles ce doreau? Aţi reuşit ceva? Sau vă duc cu vorba în stil Moscova? Aici nu contează decât „gargara”. Rar, foarte rar, o tranzacţie este dusă până la capăt. Profitul este un concept pe care nu-l cunosc, aşa cum nu cunosc sârguinţa. Totul constă în a obţine evidenţierea şi în a se scărpina unul pe altul ştiţi dumneavoastră unde. Este o combinaţie imposibilă, am spus-o întotdeauna, între lenea incurabilă şi proiectele utopice. Ambasadorul a folosit de curând formula mea într-un discurs… Fără să citeze autorul, dar nici nu l-a întrebat nimeni. Cum reuşesc oare să se descurce, vă întreb, cu o economie bazată pe lene, tribalism şi şomaj disimulat? Răspunsul: Nu reuşesc. Când se vor hotărî să schimbe macazul? Ce se va întâmpla atunci? Răspuns: Doar Dumnezeu ştie. Văd lumea cărţilor aici ca un microcosmos pentru întreaga lor dilemă. Mă urmăriţi?

Continuă