– Intră.

– Hank, e Debra la telefon.

– Debra? De unde ştia că sunt aici?

– A sunat peste tot. Să-i spun să sune mai târziu?

– Nu, spune-i să aştepte.

Am găsit un prosop mare şi mi l-am înfăşurat în jurul taliei. M-am dus în cealaltă cameră. Sara vorbea cu Debra la telefon.

– Ah, uite-l că vine. Sara mi-a dat telefonul.

– Alo, Debra.

– Hank, unde-ai fost?

– În cadă,

– Cadă?

– Da.

– Tocmai ai ieşit?

– Da.

– Ce porţi pe tine?

– Un prosop.

– Cum poţi să ţii prosopul şi să vorbeşti la telefon?

– Uite c-o fac.

– S-a întâmplat ceva?

– Nu.

– De ce?

– De ce, ce?

– Vreau să spun, de ce n-ai futut-o?

– Ascultă, crezi că eu mă duc de colo-colo ca să fac lucruri de-astea? Crezi că altceva nu-i de capul meu?

– Deci, nu s-a întâmplat nimic?

– Da.

– Ce?

– Da, nimic.

– Unde te duci după ce pleci de-acolo?

– Acasă.

– Vino aici.

– Şi cum rămâne cu afacerea ta?

– Aproape c-am recuperat. Tessie se poate descurca singură.

– Bine. Am închis.

– Ce-ai de gând să faci? a întrebat Sara.

– Mă duc acasă la Debra. Am spus că ajung la ea în 45 de minute.

– Dar am crezut că o să luăm masa împreună. Ştiu un restaurant mexican.

– Ascultă, e îngrijorată. Cum am putea sta liniştiţi, flecărind la masă?

– M-am tot gândit că o să luăm prânzul ăsta împreună.

– La naiba, tu când te ocupi de clienţi?

– Deschid la 11. Acum e abia 10.

– Bine, hai să mergem să mâncăm...

Era un restaurant mexican într-un derizoriu cartier hippy din Hermosa Beach. Tipi fără expresie, indiferenţi. Moartea pe litoral. Îţi dai duhul, tragi aer în piept, te încalţi cu sandale şi pretinzi că e o lume minunată.

În vreme ce ne aşteptam comanda, Sara a întins mâna şi şi-a vârât degetul într-un bol cu sos iute, apoi l-a supt. Pe urmă a făcut-o din nou. Şi-a aplecat capul peste bol. Şuviţe din părul ei drept m-au înţepat. A continuat să-şi vâre degetul în bol şi să sugă.

– Ascultă, i-am zis, mai sunt şi alţii care vor să folosească sosul ăla. Îmi faci greaţă! încetează.

– Nu, ăştia de la restaurant îi schimbă conţinutul de fiecare dată.

Speram că aşa era. Apoi a sosit mâncarea şi Sara s-a aplecat şi a atacat-o ca un animal, aşa cum făcea şi Lydia. Am terminat de mâncat şi am ieşit. Ea s-a urcat în dubiţă, a plecat spre localul ei vegetarian, iar eu m-am suit în Volks şi am pornit-o către Playa del Rey. Mi se dăduseră instrucţiuni precise. Erau derutante, dar le-am urmat şi n-am avut nici o problemă. Era aproape dezamăgitor, căci atunci când stresul şi nebunia dispăreau din viaţa mea zilnică, se părea că nu prea mai rămânea mare lucru pe care să te poţi baza.

Am oprit maşina în curte la Debra. Am văzut o mişcare în spatele jaluzelelor. Mă aştepta. Am coborât din maşină şi m-am asigurat că ambele uşi erau închise, de vreme ce asigurarea mea auto expirase.

M-am dus şi am apăsat pe sonerie. A deschis uşa şi părea veselă să mă vadă. Era bine, însă lucruri de genul ăsta împiedicau un scriitor să-şi termine treaba.

92.

N-am făcut mare lucru restul săptămânii. M-am dus la curse de două-trei ori şi, în final, nici n-am pierdut, nici n-am câştigat. Am scris o povestire porcoasă pentru o revistă porno, am scris zece sau douăsprezece poezii, m-am masturbat şi le-am sunat pe Debra şi Sară în fiecare seară. Odată, am sunat-o şi pe Cassie, dar mi-a răspuns un bărbat. Adio, Cassie.

M-am gândit la despărţiri, cât de dificile erau, însă de obicei, abia după ce te despărţeai de o femeie întâlneai o alta. Totuşi, trebuia să gust femeile, ca să le pot cunoaşte cu adevărat, să pătrund în interiorul lor. Îmi era uşor să inventez bărbaţi, pentru că eram şi eu unul, dar pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficţiune fără ca mai întâi să le cunosc. Aşa că le explorăm cât de bine puteam şi am descoperit în interiorul lor fiinţe umane. Scrisul avea să fie uitat. Scrisul urma să devină mult mai puţin important decât episodul însuşi, până ce episodul se termina. Scrisul nu era decât un reziduu. Un bărbat nu trebuia să aibă o femeie ca să sc simtă pe cât de adevărat putea să se simtă, dar era mai bine dacă reuşea să cunoască vreo câteva. Apoi, când legătura lua o întorsătură proastă, avea să simtă cum era să fii cu adevărat singur şi înnebunit, şi astfel să ştie ce trebuie să înfrunte, în cele din urmă, când propriul lui sfârşit avea să vină.

Eram sentimental în privinţa multor lucruri: pantofii unei femei sub pat; o clamă uitată pe noptieră; felul în care ele spuneau „mă duc să fac pipi..."; panglici de păr; plimbarea pe bulevard cu ele la 1:30 după-amiaza, pur şi simplu doi oameni mergând împreună; nopţile lungi de flecăreală, de băut şi fumat; certurile; gândurile la sinucidere; să mănânci împreună şi să te simţi bine; glumele, râsul fără motiv; să simţi miracolele în aer; să stai cu cineva într-o maşină parcată; să compari iubiri trecute la ora 3 dimineaţa; să ţi se spună că sforăi, să-i auzi ei sforăitul, mame, fiice, fii, câini, pisici; uneori moartea şi uneori divorţul; dar mereu să mergi mai departe, mereu să vezi esenţa lucrurilor; să citeşti un ziar singur într-o cârciumioară şi să simţi că-ţi vine rău pentru că ea e acum căsătorită cu un dentist care are un IQ de 95; curse de cai, parcuri, picnicuri în parcuri; chiar şi închisori; prietenii ei plicticoşi; prietenii tăi plicticoşi; beţivăneala ta, dansatul ei; flirtul tău, flirtul ei; pastilele ei, fututul tău cu altele, şi ea făcând la fel; dormitul împreună...

Nu se puteau face judecăţi de valoare. Şi totuşi, din necesitate, cineva trebuia să aleagă. Dincolo de bine şi rău, era OK în teorie, dar ca să poţi continua să trăieşti, trebuia să alegi: unele erau mai cumsecade decât altele, unele erau pur şi simplu mai interesate de tine, şi uneori cele