— Dimineaţă devreme, ora Londrei, J.P. te sună de la Marski, la biroul tău din Londra, dar aparatul e lăsat pe robot, continuă Cy. J.P. nu vorbeşte cu maşinăriile. Într-o oră îţi va trimite un telex la VAAP, în atenţia lui Zapadnîi, cu o copie pentru Craig, aici, la Ambasada britanică din Moscova, solicitându-ţi să te întâlneşti cu el vinerea aceasta la Hotel Evropeiskaia, adică Europa, din Leningrad, unde este cazat grupul său. Zapadnîi va face ca toţi dracii, poate chiar va ridica vocea de supărare. Dar întrucât cheltuieşti banii lui J.P., presupunem că Zapadnîi nu va avea de ales şi se va supune comandamentelor pieţei. Pricepi?

— Da, spuse Barley.

Paddy preluă continuarea scenariului.

— Dacă are cât de cât minte, te va ajuta chiar să-ţi schimbi viza. Dacă face pe supăratul, Wicklow se poate duce de îndată la DVIR s-o obţină pe loc. După părerea noastră, nu trebuie să faci mare caz faţă de Zapadnîi. Nu te umileşti, nu-ţi ceri scuze. Faci pur şi simplu o problemă de onoare. Îi spui lui Zapadnîi că aşa este viaţa în zilele noastre, dacă vrei să o iei înaintea altora.

— J.P. Henziger e de-al nostru, spuse Cy. E un bun ofiţer. Ca şi nevastă-sa, de altfel.

Se opri brusc.

Ca un arbitru care a observat un fault, Barley îşi întinsese braţul cu un deget acuzator înfipt în pieptul lui Paddy.

— Ia staţi, voi doi! Mai uşurel! Un minuţel! De ce folos vor fi şi unul, şi altul, oricât de grozavi ar fi, dacă se preumblă toată ziua prin Leningrad înţepeniţi în nenorocitul ăla de autobuz turistic?

Paddy îşi reveni aproape instantaneu din acest atac neaşteptat.

— Spune-i tu, i se adresă el lui Cy.

— Ascultă, Barley. Imediat după sosirea lor, joi seara, la Hotel Europa, pe doamna Henziger o vor apuca durerile de burtă. Înţelegi, schimbarea de alimentaţie la Leningrad. J.P. nu va mai avea chef să viziteze oraşul, când nevastă-sa stă în pat chinuită de cufureală. Va rămâne cu ea la hotel. Niciun fel de problemă.

Paddy îndreptă lampa spre harta Leningradului. Cele trei adrese date de Katia erau încercuite cu roşu.

De abia după-amiaza târziu, Barley se hotărî să-i telefoneze, cam pe la ora la care, după estimările lui, Katia îşi încuia agrafele de birou. Trăsese un pui de somn, urmat de vreo două scotch-uri bune, ca să fie la înălţime. Dar, când începu să vorbească, îşi dădu seama că avea un timbru prea ascuţit şi fu nevoit să-şi dreagă vocea.

— A, bună! Ai ajuns acasă cu bine? spuse el, cu un glas care i se părea al altcuiva. Metroul nu s-a transformat în dovleac sau în cine ştie ce altceva?

— Mulţumesc, nu s-a întâmplat nimic.

— Grozav! Am sunat ca să văd cum ai ajuns, crede-mă. Ca să-ţi mulţumesc pentru seara minunată. Ei bine, atunci la revedere!

— Mulţumesc, la rândul meu. A fost o seară foarte fructuoasă.

— Sperăm să avem ocazia să ne revedem. Necazul este că trebuie să plec la Leningrad. A apărut o chestie tâmpită de afaceri şi am fost nevoit să-mi schimb planurile.

— În cazul acesta, stai jos, spuse Katia după o tăcere prelungită.

Barley se întrebă care din ei doi înnebunise.

— De ce?

— Aşa este obiceiul nostru când ne pregătim să plecăm într-o călătorie mai lungă, ne aşezăm mai întâi. Stai jos acum?

Îi putea auzi bucuria din glas şi era fericit.

— De fapt, stau lungit. Ajunge?

— Habar n-am! Ar trebui să te aşezi pe valiză sau pe o bancă, să oftezi puţin, apoi să-ţi faci semnul crucii. Dar presupun că şi dacă stai lungit are acelaşi efect.

— Aşa e.

— Te întorci la Moscova de la Leningrad?

— Păi… nu de data aceasta. Cred că mă voi întoarce direct la şcoală.

— La şcoală?

— Anglia. Una din glumele mele proaste.

— Ce vrea să însemne asta?

— Obligaţii. Lipsă de maturitate. Ignoranţă. Obişnuitele vicii englezeşti.

— Ai multe obligaţii?

— Tone întregi. Dar mă obişnuiesc să le selectez. Am reuşit să spun un „nu” ieri şi i-am surprins pe toţi.

— De ce trebuie să spui nu? De ce să nu spui da? Poate că ar fi fost şi mai surprinşi.

— Acesta a fost necazul şi aseară, nu-i aşa? N-am reuşit să vorbesc despre mine. Am vorbit despre tine, despre marii poeţi ai tuturor veacurilor, despre domnul Gorbaciov, probleme editoriale. Dar am lăsat deoparte subiectul principal. Persoana mea. Trebuie să fac o călătorie specială ca să te plictisesc.

— Sunt sigură că nu mă vei plictisi.

— Pot să-ţi aduc ceva?

— Poftim?

— Data viitoare când vin. Ai vreo dorinţă specială? O periuţă de dinţi electrică? Bigudiuri? Alte volume de-ale lui Jane Austen?

O lungă şi încântătoare pauză.

— Îţi doresc călătorie plăcută, Barley, răspunse ea.

Ultimul prânz cu Zapadnîi a fost ca o veghe fără mort. Erau paisprezece, toţi bărbaţi, singurii consumatori din imensul restaurant de la etajul întâi al unui nou hotel în construcţie. Chelnerii aduceau mâncarea şi dispăreau la capătul sălii. Zapadnîi era nevoit să trimită cercetaşi să-i găsească. Nu era nimic de băut, se discutau fleacuri, cu excepţia vorbelor schimbate între Barley şi Zapadnîi, pe fondul muzical al unor melodii din anii ’50 înregistrate pe bandă şi pline de bubuituri.

— Dar am aranjat o mare recepţie în cinstea ta, Barley! se indignă Zapadnîi. Vasili îşi aduce bateria, Victor îţi va împrumuta saxofonul, unul dintre prietenii mei, care-şi face singur băutura, mi-a promis şase sticle, vor veni câţiva pictori şi scriitori nebuni. Are toate ingredientele unui chiolhan pe cinste şi vei avea la dispoziţie sfârşitul de săptămână ca să te dregi. Dă-l dracului pe labagiul tău american de la Potomac! Nu ne place când eşti atât de serios.

— Grangurii noştri sunt echivalentul birocraţilor voştri, Alik. Dacă nu le dăm atenţie, o facem pe barba noastră. La fel ca la voi. Zâmbetul lui Zapadnîi n-a fost nici cald, nici indulgent.

— Am crezut chiar că ţi-ai pierdut minţile după vreuna dintre frumuseţile noastre moscovite. Nu poate cumva încântătoarea Katia să te convingă să rămâi?

— Cine e Katia? se auzi Barley răspunzând, în timp ce se mira cum de nu i-a căzut încă tavanul în cap.

Din jurul mesei se auzea un zumzet de amuzament.

— Asta e Moscova, îi reaminti Zapadnîi, foarte mulţumit de el însuşi. Nimic nu se întâmplă fără să se întâmple ceva. Lumea intelectualilor este mică, n-avem nicio leţcaie, iar telefoanele în oraş sunt gratuite. Nu poţi cina cu Katia Orlova