— A fost o masă strict de afaceri, spuse Barley.

— Şi atunci de ce nu l-ai luat pe domnul Wicklow cu tine?

— Este mult prea tânăr, replică Barley şi iscă o altă explozie de veselie rusească.

Trenul de noapte către Leningrad pleacă din Moscova cu câteva minute înainte de miezul nopţii, în aşa fel încât, precum fac de obicei, nenumăraţii birocraţi ai Rusiei să poată pretinde o zi în plus de misie pentru călătorie. Compartimentul avea patru cuşete, iar Wicklow şi Barley le aveau pe cele de jos, până când o blondă de categorie grea îl rugă pe Barley să facă schimb. Cea de a patra cuşetă era ocupată de un bărbat liniştit, după toate aparenţele înstărit, care vorbea o engleză elegantă şi părea profund îndurerat sufleteşte. Purta un costum închis de avocat, pe care l-a schimbat cu o pijama cu dungi ţipătoare, ce i s-ar fi potrivit de minune unui clovn, deşi starea de spirit nu i s-a luminat odată cu îmbrăcămintea. Atmosfera s-a mai animat atunci când blonda a refuzat să-şi scoată până şi pălăria dacă cei trei bărbaţi nu ieşeau pe culoar. Armonia s-a restabilit atunci când i-a rechemat în compartiment şi, îmbrăcată în trening roz cu ciucurei pe umeri, i-a servit cu prăjiturele de casă, în semn de mulţumire pentru cavalerismul lor. Iar când Barley a scos o sticlă de whisky, a fost atât de impresionată, încât le-a dat să mănânce şi salamul ei, insistând de mai multe ori să bea în sănătatea doamnei Thatcher.

— De unde sunteţi? l-a întrebat pe Barley individul trist, în timp ce se instalau fiecare în cuşeta sa.

— Din Londra, a spus Barley.

— Londra, în Anglia. Nu de pe Lună, nu din stele, confirmă necăjitul şi, spre deosebire de Barley, păru să adoarmă imediat. Dar după vreo două ore, în momentul în care trenul s-a oprit într-o gară, a reluat conversaţia. Ştiţi unde suntem? întrebă el fără să-i pese dacă Barley era treaz sau nu.

— Nu, nu cred.

— Dacă Arma Karenina ar călători acum cu trenul acesta, ăsta ar fi fost locul în care l-ar fi abandonat pe dezamăgitorul Vronski.

— Minunat, spuse Barley neînţelegând nimic.

Sticla de whisky se terminase, dar tipul purta cu sine coniac georgian.

— Era o mlaştină pe vremuri, tot mlaştină e şi astăzi, spuse individul trist. Dacă studiezi răul rusesc, trebuie să trăieşti în mlaştina rusească.

Se referea la Leningrad.

Un cer presărat cu nori atârna ca o mantie deasupra palatelor cu arhitectură de import, dându-le un aspect mohorât în costumul lor de bal mascat. În parcuri se auzea muzică estivală, dar vara se ascunsese după nori, lăsând o ceaţă nordică alburie să înainteze capricios de-a lungul canalelor veneţiene. Barley mergea pe jos şi, ca întotdeauna când se afla la Leningrad, avea senzaţia că se plimba prin alte oraşe, când la Praga, când la Viena, când un pic de Paris sau vreun colţ din Regent’s Park. Niciun alt oraş pe care îl cunoştea nu-şi ascundea ruşinea sub atâtea faţade atrăgătoare sau nu punea atâtea întrebări neliniştitoare sub masca unui trist surâs. Cine se ruga în aceste biserici ireale, cu uşile închise? Cărui Dumnezeu? Câte trupuri au înfundat aceste canale graţioase sau au plutit îngheţate către mare? Unde altundeva pe lume şi-a construit o barbarie atât de mare nişte monumente atât de frumoase? Până şi oamenii de pe stradă, care vorbeau atât de încet, care erau demni şi rezervaţi, păreau uniţi în monstruoasa lor făţărnicie. Iar Barley, care hoinărea şi se uita curios ca orice alt turist şi, ca orice alt spion, număra minutele, avea impresia că le împărtăşeşte duplicitatea.

Strânsese mâna unui nabab american care nu era nabab şi deplânsese faţă de el boala soţiei sale, care nu era bolnavă şi care, probabil, nu era soţia lui.

Îi dăduse ordine unui subordonat, care nu era subordonatul său, să-i dea ajutor într-o situaţie de urgenţă care nu era de urgenţă.

Era în drum către o întâlnire cu un autor care nu era autor, căuta martiriul într-un oraş în care martiriul era distribuit gratuit, fie că stătea sau nu la coadă.

Era mort de frică şi era mahmur din cauza celor patru zile de băutură.

Devenise, în sfârşit, cetăţean al Leningradului.

Aflându-se pe Nevski Prospekt, îşi dădu seama că era în căutarea unei cafenele căreia i se spunea neoficial Saigon, un loc al poeţilor, al traficanţilor de droguri şi al speculanţilor, nu al fiicelor de universitari. „Tatăl tău are dreptate, o auzi el spunând. Sistemul va birui întotdeauna.”

Avea un plan german al oraşului, furnizat de Paddy, cu legende în mai multe limbi. De la Cy primise un exemplar din Crimă şi pedeapsă, o ediţie jigărită, broşată, într-o traducere care-l aducea în pragul disperării. Le pusese pe amândouă într-o sacoşă de plastic. La insistenţele lui Wicklow. Dar nu în orice sacoşă, ci în asta, care făcea reclamă pentru o ţigară americană infectă şi se vedea de la cinci sute de metri. Singura sa misiune în viaţă era acum să meargă pe urmele lui Raskolnikov în fatidicul său drum ce ducea la uciderea bătrânei doamne. Căuta o curte ce dădea către Canalul Griboedov. Era închisă cu porţi de fier, iar un copac cu ramuri mari îşi răspândea umbra deasupra ei. Se plimba fără grabă prin curte, consultându-şi cartea editată de Penguin, apoi scrută cu o privire îngrijorată ferestrele jegoase, aşteptându-se parcă să vadă cum se prelinge pe vopseaua îngălbenită sângele cămătarului. Doar arareori permitea privirii sale să se fixeze asupra acestei zone intermediare a câmpului vizual, domeniu privilegiat al claselor engleze de sus, unde se află obiecte neimportante, cum ar fi trecătorii sau cei care nu erau trecători, dar nu făceau nimic; sau poarta care dădea către strada Plehanova, ştiută doar de către localnici, după spusele lui Paddy, ca de pildă oamenii de ştiinţă care studiaseră chiar după colţ, la IMSOL, dar care, după cât îşi putea da seama Barley, la o privire scurtă, nu dădeau niciun fel de semn că s-ar reîntoarce.

I se tăiase respiraţia. Simţea un nod în capul pieptului, ca