o pungă de aer. Ajunse la poartă şi o deschise. Traversă un vestibul. Urcă cele câteva trepte ce dădeau în stradă. Se uită în ambele părţi şi compară, în mod ostentativ, cele găsite cu datele din carte, în timp ce odiosul harnaşament al microfonului lui Wicklow îi tăia spatele ca un fierăstrău. Se întoarse pe călcâie şi trecu din nou cu paşi mari prin curte, apoi pe sub copacul cu ramuri ample până când ajunse din nou lângă canal. Se aşeză pe o bancă şi despături planul oraşului. Zece minute, îi spusese Paddy, întinzându-i un cronometru zgâriat, mai sigur decât ceasul său, un suvenir de familie. Cinci înainte, cinci după, apoi renunţă.

— V-aţi rătăcit? îl întrebă un bărbat palid, care părea prea bătrân pentru un agent. Purta ochelari italieneşti de curse şi pantofi de sport marca Nike. Engleza sa rusească avea accent american.

— Întotdeauna mă rătăcesc, bătrâne, mulţumesc, spuse Barley, politicos. Aşa îmi place.

— Ai ceva de vânzare? Ţigări? Scotch? Un stilou? Vrei să negociezi droguri, să schimbi valută sau ceva de genul acesta?

— Mulţumesc, n-am nevoie de nimic, replică Barley, uşurat, auzindu-se că vorbeşte normal. Dacă te dai puţin din soare, ar fi şi mai bine.

— Ţi-ar plăcea să întâlneşti un grup cosmopolit cu nişte fete a-ntâia? Îţi pot arăta adevărata Rusie, pe care nimeni nu o vede niciodată.

— Bătrâne, ca să fiu absolut cinstit, nu cred că ai mai şti cum e adevărata Rusie dacă s-ar ridica şi te-ar muşca de coaie, spuse Barley, revenind la harta sa. Omul se îndepărtă.

Vinerea până şi marii oameni de ştiinţa fac ceea ce face toată lumea, spusese Paddy. Vor încheia săptămâna îmbătându-se crunt, după trei zile de tropăit cu genunchii la gură, de schimburi de informaţii ştiinţifice şi de bilanţuri ale realizărilor. Gazdele lor leningrădene le vor oferi un prânz copios, dar le vor lăsa timp suficient să se preumble prin magazine, înainte de a se întoarce la informaţiile lor secrete. Va fi prima ocazie a prietenului tău de a şterge din grup dacă vrea.

Prietenul meu. Prietenul meu Raskolnikov. Nu al lui, ci al meu. În cazul în care dau de bucluc.

O întâlnire eşuată, mai rămân două.

Barley se ridică, îşi frecă spatele şi, având timp de pierdut, îşi continuă turul literar al Leningradului. Traversând din nou Nevski Prospekt, privi chipurile chinuite ale cumpărătorilor şi, într-un elan de înţelegere, se rugă să fie socotit unul dintre ei: „Sunt unul de-al vostru! Împărtăşesc tulburarea voastră! Acceptaţi-mă! Ascundeţi-mă! Ignoraţi-mă!” Încercă să-şi revină. „Priveşte în jurul tău. Ia un aer de tâmpit. Rămâi cu gura căscată.”

În spatele său se înălţa Catedrala Kazan. De partea cealaltă era Casa Cărţii, în faţa căreia, ca orice bun editor, Barley întârzie o clipă, trăgând cu ochiul la vitrine şi la turnul butucănos peste care trona un hidos glob pământesc. Dar nu a stat prea mult, temându-se să nu fie recunoscut de către cineva de la una din editurile de sus. O apucă pe strada Jeliabova şi se apropie de unul dintre marile magazine din Leningrad, în vitrinele căruia se aflau expuse haine ce se purtau în Anglia pe vremea războiului şi căciuli de blană demodate. Se plasă la vedere, în dreptul intrării principale, agăţând plasa de degetul mijlociu şi desfăşurând planul drept acoperire.

„Nu aici, gândi el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu aici. Acordă-ne un pic de intimitate, Goethe, te rog! Nu aici.”

— Dacă alege magazinul, înseamnă că doreşte o întâlnire în văzul lumii, spusese Paddy. Îşi va agita braţele în sus şi va striga: „Scott Blair, nu se poate, tu eşti?”

Timp de zece minute, Barley nu se gândi la nimic. Se uită la hartă, îşi ridică privirea şi admiră clădirile din faţă. Se uită la fete, iar în lumina de vară leningrădeană acestea îi susţineau privirile. Dar vioiciunea lor nu avea darul să-l liniştească deloc, aşa că-şi vârî din nou nasul în hartă. Sudoarea îi alunecă pe piept precum nişte biluţe. Îi trecu prin minte că microfoanele s-ar putea scurtcircuita. Îşi drese glasul în două rânduri de teamă că nu va putea scoate o vorba. Dar, când încercă să-şi umezească buzele, observă că i se uscase limba.

Cele zece minute trecuseră, dar mai aşteptă încă două, simţind că le datora: sieşi, Katiei, lui Goethe. Împături harta, fără să nimerească îndoiturile iniţiale, dar, de fapt, nu le nimerea niciodată. Vârî harta în plasa ţipătoare de plastic. Se amestecă în mulţime şi descoperi că, la urma urmelor, putea umbla normal, fără să se clatine brusc, fără să-şi rupă oasele întinzându-se cât era de lung pe trotuar.

Se întoarse şi se plimbă cu paşi mari pe Nevski Prospekt către podul Anicikov, căutând troleibuzul 7, care să-l ducă la Smolnîi, la cea de a treia şi ultima apariţie în faţa spionilor reuniţi din Leningrad.

Doi tineri în blugi se aflau în faţa lui la coadă. În spate erau trei băbuţe. Troleibuzul sosi, iar cei trei băieţi se repeziră înăuntru. Barley îi urmă. Doi dintre ei discutau cu voce tare. Un bătrân se ridică pentru a ceda locul uneia dintre băbuţe. „Suntem o grămadă de oameni cumsecade aici, gândi Barley într-un nou acces de dependenţă faţă de cei pe care îi trăda. Să petrecem toată ziua împreună pentru a ne bucura unii de alţii.” Un băieţel i se încruntă în faţă, întrebându-l ceva. Avu o inspiraţie subită şi-şi ridică mâneca arătându-i ceasul de oţel al lui Paddy. Băiatul îl examină şi sâsâi de furie. Troleibuzul zdrăngăni când ajunse în staţie.

„I-a fost frică, gândi Barley uşurat, intrând în parc. Soarele ieşea dintre nori. S-a speriat, dar cine poate să-l învinovăţească?”

Dar în momentul acela îl zări pe Goethe, exact acolo unde i se spusese. Goethe, marele amant şi gânditor, aşezat pe a treia bancă la stânga din locul în care te angajezi pe poteca de pietriş, un nihilist care nu ia niciun principiu drept bun.

 

Goethe. Citindu-şi ziarul. Treaz, jumătate din cât fusese, îmbrăcat bineînţeles în costumul său negru, arătând ca fratele său mai mare, însă mai scund. La vederea acestui personaj atât de banal, lui Barley i se strânse inima, dar îşi reveni. Umbra marelui poet se stinsese. Faţa cândva întinsă era brăzdată de riduri. Vioiciunea