Era totuşi Goethe, aşezat în mijlocul unui mănunchi de simboluri ruseşti rivale: niciun glonţ de pistol tras de pe aprigele statui ale lui Marx, Engels şi Lenin, care îi aruncau priviri mânioase de bronz de pe soclurile lor straniu separate; niciun foc de muschetă tras din sacra Cameră şaizeci şi şapte, din fostul pension pentru tinerele fete aristocrate ale Petersburgului, în care niciun marş funebru nu răzbătea din catedrala albastră în stil baroc, ridicată de Rastrelli, pentru a îndulci anii de declin ai unei împârătese; niciun marş cu ochii legaţi de la Comitetul Orăşenesc de Partid Leningrad, unde poliţişti uriaşi fulgerau cu privirile masele eliberate.

Smoala înseamnă smoală, îşi aminti aiurea Barley, în acest moment de monstruoasă banalitate. La Smolnîi, Petru cel Mare şi-a înmagazinat smoala pentru prima Flota Rusă.

Cei care se aflau în apropierea lui Goethe erau tot atât de normali ca şi el. Chiar dacă ziua a fost întunecată la început, razele soarelui au făcut minuni, iar bunii cetăţeni se dezbrăcau ca apucaţi de o nevoie comună. Băieţii goi până la brâu, fetele ca nişte flori aruncate pe jos, matroane corpolente în sutiene de satin se lungiseră la picioarele lui Goethe, ascultându-şi tranzistoarele, mâncând sandviciuri şi discutând cine ştie ce, dar care le făcea să se strâmbe, să mediteze sau să râdă în succesiune rapidă.

Barley o apucă pe poteca de pietriş ce trecea pe lângă bancă, studiind informaţiile tipărite pe dosul hărţii împăturite. „Când te afli în teren, spusese Ned, în cursul unei şedinţe dedicate macabrei etichete a meseriei, sursa este vedetă, iar vedeta este cea care decide dacă întâlnirea trebuie să aibă loc sau nu.”

Cincizeci de metri îl separau pe Barley de vedeta sa, însă poteca îi unea ca o linie trasată cu rigla. Umbla prea repede sau prea încet? În clipa aceasta se afla chiar în spatele unei perechi pentru ca, în următoarea, să fie dat la o parte de cineva din urmă. „Dacă nu-ţi dă nicio atenţie, aştepţi cinci minute, şi încerci apoi o nouă apropiere”, spusese Paddy. Trăgând cu ochiul peste hartă, Barley văzu faţa lui Goethe ridicându-se de parcă i-ar fi adulmecat apropierea. Îi zări obrajii livizi şi ochii stinşi, înfundaţi în orbite; apoi albul ziarului pe care-l împături ca pe un sac de dormit. Observă rigiditatea din mişcările lui, un ce care nu se potrivea, aşa că, în gândurile care-i zburau cu iuţeală prin minte, Barley îl asemui cu un personaj al unui orologiu de mare precizie dintr-un oraş elveţian: „Îmi înalţ faţa lividă, bat de orele douăsprezece cu steagul meu alb, mă ridic în picioare şi plec”. După ce împături ziarul, Goethe îl strecură în buzunar şi aruncă o privire profesională la ceasul de la mână. Apoi, tot ca un mecanism, de parcă ar fi fost invenţia altcuiva, se integră în armata pietonilor care înainta către râu.

Barley îşi potrivise pasul după cel al lui Goethe. Prada sa urma drumeagul ce ducea către un şir de maşini parcate. Cu privirea şi mintea limpede, Barley îl urmă şi, ajungând la maşini, îl văzu, cu haina umflată de vânt, profilat pe apele repezi ale Nevei. Un vas de agrement trecu în josul apei, dar pasagerii nu dădeau semne de plăcere. În spate şontâcăia un transportor de cărbune, pătat cu miniu. Fumul gros ce se ridica din coşul său arăta frumos în lumina ce dănţuia deasupra râului. Goethe se aplecase peste balustradă şi privea cu atenţie curentul ca pentru a-i calcula viteza. Barley se îndreptă către el, cu pas ezitant, orientându-se cu tot mai multă sârguinţă după hartă. Deşi l-a auzit în acea engleză ireproşabilă care-l trezise pe veranda din Peredelkino, n-a răspuns imediat.

— Domnule? Scuzaţi-mă, domnule. Cred că ne cunoaştem.

Barley însă refuză să audă. Vocea era prea nervoasă, prea nesigură. Continuă să se încrunte la informaţiile sale. „Cine ştie ce agent, îşi zise el. Altul care face bişniţă cu droguri sau vreun peşte.”

— Domnule? repetă Goethe de parcă nu mai era sigur nici el. Doar acum, convins de insistenţele străinului, Barley ridică, fără prea multă convingere, capul.

— Cred că sunteţi domnul Scott Blair, domnule, distinsul editor din Anglia.

Aceste cuvinte îl convinseră în sfârşit pe Barley să-l recunoască pe cel care i se adresă, întâi cu îndoială, apoi cu plăcere sinceră, dar discretă.

— Să fiu al naibii, spuse Barley încet, întinzându-i mâna. Dumnezeule mare! Marele Goethe în carne şi oase. Ne-am cunoscut la acea îngrozitoare serată literară. Eram singurii treji. Ce mai faci?

— O, mulţumesc, foarte bine, răspunse Goethe, cu un glas tensionat, care devenea însă din ce în ce mai sigur. Dar când dădu mâna cu el, Barley simţi că palma lui Goethe luneca de transpiraţie. Nici nu ştiu cum ar putea să-mi meargă mai bine în momentul de faţă. Bun venit la Leningrad, domnule Barley! Ce păcat că am o întâlnire în după-amiaza aceasta! Putem face câţiva paşi împreună? Să schimbam câteva vorbe? Lăsă glasul mai jos. Suntem mai în siguranţă dacă nu stăm pe loc, explică el.

Îl apucase pe Barley de braţ şi îl împingea de-a lungul malului. Această febrilitate secase orice gând tactic din mintea lui Barley. Aruncă o privire către silueta scundă de lângă el, către paloarea obrajilor săi supţi, către şanţurile de durere, de frică sau de îngrijorare care-i marcau chipul. Văzu ochii de animal hăituit mijindu-se nervos ori de câte ori trecea cineva pe lângă ei. Şi, instinctiv, avu un singur gând: acela de a-i proteja, de dragul lui şi al Katiei.

— Dacă ne-am plimba o jumătate de oră am putea vedea vasul Aurora, ale cărei lovituri de tun au dat semnalul începerii Revoluţiei. Următoarea revoluţie, însă, va începe cu măsuri delicate din Bach. E timpul. Eşti de acord?

— Fără dirijor, adăugă Barley cu un zâmbet larg.

— Sau poate cu jazz, pe care îl cânţi atât de frumos. Da, da! Asta e! Vei anunţa revoluţia cântând muzica lui Lester Young la saxofon. Ai citit ultimul roman al lui Ribakov? Interzis douăzeci de ani şi devenit ca atare o capodoperă rusă? Cred că este un