— N-a apărut încă în engleză.

— Dar pe al meu l-ai citit?

Mâna subţire se strânse pe braţul lui Barley. Vocea oricum reţinută ajunsese un murmur.

— Cât am putut înţelege, da.

— Şi ce crezi?

— E îndrăzneţ.

— Doar atât?

— E senzaţional. Cât am putut înţelege. Mare.

— Ne-am recunoscut în noaptea aceea. O noapte de basm. Cunoşti zicala noastră rusească: „Un pescar recunoaşte un alt pescar de la depărtare”? Suntem pescari. Vom hrăni mii şi mii de oameni cu adevărul nostru.

— S-ar putea să o facem, spuse Barley cu îndoială în glas. Simţi chipul supt al lui Goethe întorcându-se brusc spre el. Trebuie să-l discutăm puţin, Goethe. Avem vreo două-trei probleme.

— De aceea ne aflăm aici şi tu, şi eu. Mulţumesc că ai venit la Leningrad. Când îl vei publica? Trebuie să apară rapid. Scriitorii de aici aşteaptă trei, cinci ani să fie publicaţi, chiar dacă nu sunt nişte Ribakovi. Eu nu pot să aştept. Rusia nu are timp. Nici eu.

Un şir de remorchere ajunse lângă ei, iar o barcă de două persoane alunecă îndrăzneaţă în siajul lor. Lângă parapet se îmbrăţişau doi îndrăgostiţi, o tânără stătea în umbra catedralei legănând cu o mână un căruţ de copil, în timp ce citea o carte pe care o ţinea în cealaltă mână.

— Întrucât n-am apărut la târgul audio de la Moscova, Katia i-a dat manuscrisul tău unui coleg de-al meu, spuse Barley cu prudenţă.

— Ştiu. Trebuia să rişte.

— Ceea ce nu ştii este că acel coleg al meu nu m-a putut găsi la întoarcerea lui în Anglia. Aşa că l-a predat autorităţilor. Oameni extrem de discreţi. Experţi.

Alarmat, Goethe se întoarse brusc către Barley, iar umbra spaimei i se întinse cu repeziciune peste trăsăturile sale atât de obosite.

— Nu-mi plac experţii, spuse el. Sunt temnicerii noştri. Dispreţuiesc experţii mai mult decât orice pe lume.

— Dar tu eşti expert, nu-i aşa?

— De aceea ştiu ce vorbesc! Experţii sunt fanatici. Nu rezolvă nimic! Sunt în solda oricărui sistem care îi angajează, îl perpetuează. Dacă vom fi torturaţi, vom fi torturaţi de experţi. Daca vom fi spânzuraţi, vom fi spânzuraţi de experţi. N-ai citit ce am scris? Când lumea va fi distrusă, nu va fi distrusă de către nebuni, ci de judecata sănătoasă a experţilor şi de ignoranţa superioară a birocraţilor. M-ai trădat!

— Nu te-a trădat nimeni, spuse Barley furios. Manuscrisul s-a rătăcit. Asta e tot. Birocraţii noştri nu sunt ca ai voştri. L-au citit, îl admiră, dar trebuie să ştie mai multe despre tine. Nu pot da crezare mesajelor, atâta vreme cât n-au deplină încredere în sursă.

— Dar doresc să-l publice?

— În primul rând au nevoie să fie siguri că nu eşti o momeală, iar cea mai bună cale pentru a se convinge este să stea de vorbă cu tine.

Goethe umbla prea repede, târându-l pe Barley după el. Se uita undeva în faţă. Pe tâmple îi apăruseră broboane de sudoare.

— Sunt un literat, Goethe, spuse Barley cu răsuflarea tăiată, fără să-l poată privi drept în ochi. Tot ceea ce ştiu despre fizică este Beowulf, fetele şi berea călduţă. Mă depăşeşte. Pe Katia, de asemenea. Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, du-te cu experţii şi lasă-ne pe noi în pace. Asta am venit să-ţi spun.

Au trecut poteca şi s-au angajat pe altă peluză. Un grup de şcolari rupse rândurile pentru a-i lăsa să treacă.

— Ai venit să-mi spui că refuzi să mă publici?

— Cum aş putea să te public? replică Barley, exasperat la rândul său de disperarea lui Goethe. Chiar dacă am putea pune cap la cap materialele, ce se va întâmpla cu Katia? Ea este curierul tău, ţi-aminteşti? A livrat unei puteri străine secrete privind apărarea sovietică. Asta nu e o jucărie aici. Dacă se află despre voi doi, va fi moartă din ziua în care apare primul exemplar în librării. Ce fel de rol ar fi ăsta pentru un editor? Crezi că am de gând să stau la Londra şi să apăs pe butonul care să facă să săriţi în aer amândoi?

Goethe gâfâia, însă ochii săi încetară să mai cerceteze mulţimea şi erau întorşi către Barley.

— Ascultă-mă, pledă Barley. Stai un minut. Înţeleg. Sunt convins că înţeleg. Ai avut talent, dar a fost pus în slujba unei cauze nedrepte. Cunoşti toate hibele sistemului şi doreşti să te speli de păcate. Dar nu eşti nici Hristos, nici Pecerin. Nu te judecă nimeni. Dacă vrei să te sinucizi, e treaba ta. Dar o vei ucide şi pe ea. Şi dacă nu-ţi pasă pe cine omori, de ce ţi-ar păsa pe cine salvezi?

Se îndreptau spre un loc de picnic, cu scaune şi mese făcute din buşteni. Se aşezară unul lângă altul, iar Barley desfăşură harta. Se aplecară asupra ei, prefăcându-se că o examinează împreună. Goethe mai cântărea încă vorbele lui Barley, comparându-le cu propriile obiective.

— Nu există decât acum, explică el în cele din urmă, murmurând. Nu există altă dimensiune decât acum. În trecut am făcut totul greşit de dragul viitorului. Acum trebuie să facem totul ca lumea de dragul prezentului. A pierde timpul înseamnă să pierzi totul. Istoria noastră rusă nu ne mai oferă o a doua şansă. O prăpastie nu poate fi sărită decât dintr-un singur pas. În caz de nereuşită, ne dă ceea ce merităm: un alt Stalin, un alt Brejnev, alte epurări, altă eră glaciară de monotonie terorizantă. Dacă evoluţia actuală continuă, ar trebui să mă aflu în avangardă. Dacă se opreşte sau face cale întoarsă, voi fi o cifră statistică din istoria noastră postrevoluţionară.

— Şi Katia odată cu tine, spuse Barley.

Degetul lui Goethe, incapabil să stea liniştit, se plimba pe hartă. Se uită în jurul său, apoi continuă:

— Ne aflăm la Leningrad, Barley, leagănul marii noastre Revoluţii. Nimeni nu învinge aici fără sacrificiu. Susţineai că avem nevoie de cercetări în domeniul naturii umane. De ce eşti atât de şocat când îţi pun vorbele în practică?

— M-ai înţeles greşit atunci. Te-ai înşelat în privinţa mea. Sunt o gură mare inutilă. M-ai întâlnit într-una din zilele mele bune, asta-i tot.

Cu o stăpânire de sine înspăimântătoare, Goethe îşi desfăcu mâinile şi le puse cu palmele întinse pe hartă.

— Nu trebuie să-mi reaminteşti că omul nu se ridică la înălţimea vorbăriei sale, spuse el. Noii noştri oameni vorbesc despre deschidere, dezarmare, pace. Să