le dăm deschiderea pe care-o vor şi dezarmarea. Şi pacea. Să-i lăsăm să se prindă în propria cacealma şi să le dăm ce doresc. Dar să ne asigurăm că de data aceasta nu pot da ceasul înapoi.

Stătea în picioare, incapabil să mai suporte nemişcarea la care îl obliga masa. Barley îl urmă.

— Goethe, pentru numele lui Dumnezeu! Calmează-te!

— Să-l ia dracu’ de calm! Ăsta ne omoară! Începu din nou să umble cu paşi mari. Nu rupem blestemul secretului trecându-ne secrete din mână în mână ca nişte hoţi! Am trăit marea minciună! Iar tu îmi spui să păstrez secretul! Cum a supravieţuit minciuna? Graţie secretoşeniei. Cum s-a năruit marele nostru vis utopic şi s-a înecat în mlaştină? Graţie secretoşeniei. Cum poţi să ascunzi propriilor concetăţeni nebunia planurilor de război? Graţie secretoşeniei. Neaprinzând lumina. Arată lucrarea mea spionilor voştri, dacă asta trebuie să faci. Dar publică-mă! Mi-ai promis, iar eu cred în promisiunile tale. Am strecurat în sacoşa ta un carnet cu noi capitole. Fără doar şi poate conţine răspunsuri la multe din întrebările pe care idioţii vor să mi le pună.

Briza râului mângâia faţa încinsă a lui Barley. Privind chipul lucios al lui Goethe, în timp ce înaintau de-a lungul apei, îşi închipui că zărea urmele inocenţei rănite care părea să-i fi provocat indignarea.

— Vreau pe supracopertă doar litere, îl anunţă el. Fără ilustrate, te rog, niciun fel de grafică senzaţională. M-ai auzit?

— N-avem nici măcar titlul, obiectă Barley.

— Foloseşte-mi propriul nume ca autor. Fără eschivări, fără pseudonime. Folosirea unui pseudonim înseamnă inventarea altui secret.

— Dar nici nu-ţi ştiu numele.

— O să-l ştie ei foarte bine. Având în vedere ceea ce ţi-a spus Katia şi noile capitole, nu vor avea nicio problemă. Ţine o evidenţă corectă a încasărilor. La fiecare şase luni, te rog să trimiţi banii unei cauze care merită. Nu va putea nimeni să spună că am făcut-o în propriul beneficiu.

Printre arborii ce se apropiau, răsunau acordurile unei muzici militare care rivaliza cu zdrăngănitul unor tramvaie nevăzute.

— Goethe, spuse Barley.

— Ce e? Ţi-e frică?

— Vino în Anglia. Te vor scoate ei din ţară. Sunt isteţi. Apoi vei putea spune lumii întregi tot ceea ce vrei. Vom închiria Albert Hall pentru tine. Te vom aduce la televiziune, la radio… N-ai decât să spui ce doreşti şi, când totul se va isprăvi, îţi vor da un paşaport şi bani, şi vei putea trăi fericit până la adânci bătrâneţi în Australia.

Se opriră din nou. Oare Goethe îl auzise? Înţelesese? Privirea sa impasibilă nu trăda nici cea mai mică emoţie. Ochii săi erau fixaţi asupra lui Barley, ca şi cum ar fi fost un punct îndepărtat pe linia orizontului.

— Nu sunt un transfug, Barley. Sunt rus, iar viitorul meu este aici, oricât de scurt ar fi. Mă publici sau nu? Trebuie să ştiu ceva cert.

Încercând să câştige timp, Barley vârî mâna în buzunar şi scoase cartea broşată jerpelită primită de la Cy.

— Asta este pentru tine, spuse el, în amintirea întâlnirii noastre. Întrebările lor sunt inserate în text, împreună cu o adresă în Finlanda unde poţi să scrii şi un număr de telefon din Moscova cu instrucţiuni cu privire la ceea ce trebuie sa spui când vei suna acolo. Dacă tratezi cu ei direct, au tot felul de jucării deştepte care să faciliteze comunicarea.

Puse cartea în mâna deschisă a lui Goethe şi rămase pe loc.

— Mă publici? Da sau nu?

— Cum vor da ei de tine? Trebuie să ştie.

— Spune-le că mă pot contacta prin editorul meu.

— Scoate-o pe Katia din ecuaţie. Ţine-o cu spionii şi las-o pe Katia în pace.

Privirea lui Goethe se fixase pe costumul lui Barley şi, ca şi cum l-ar fi deranjat, zâmbetul său trist era ca o ultimă zi de vacanţă.

— Porţi cenuşiu astăzi, Barley. Tatăl meu a fost trimis în temniţă de oamenii cenuşii. A fost împuşcat de un bătrân care purta o uniformă cenuşie. Oamenii cenuşii mi-au năruit frumoasa mea profesiune. Ai grijă să nu ţi-o distrugi pe a ta. Mă publici sau trebuie să o iau de la început şi să caut o fiinţa umană demnă de acest nume?

O clipă, Barley nu fu în stare să răspundă. Mecanismele sale de eschivare se epuizaseră.

— Dacă voi putea intra în posesia documentelor şi voi găsi o modalitate de a face din ele o carte, te voi publica, replică el.

— Te-am întrebat: da sau nu?

„Promite-i orice cere, în limitele rezonabilului”, îi spusese Paddy. Dar care erau limitele rezonabilului?

— De acord, îi răspunse Barley. Da.

Goethe îi dădu cartea înapoi, iar Barley, năucit, o vârî în buzunar. Se îmbrăţişară. Barley fu trăsnit de mirosul de transpiraţie şi de tutun stătut, dar simţi în această îmbrăţişare aceeaşi forţă disperată ca aceea din momentul despărţirii de la Peredelkino. Tot atât de brusc cum îl îmbrăţişase, Goethe se desprinse de el, privi nervos în jurul lui şi pomi cu paşi repezi către staţia de troleibuz. Urmărindu-l cu privirea, Barley remarcă interesul pe care perechea de bătrâni de pe terasa cafenelei, aflată în picioare sub umbra albastră a arborilor, îl purta plecării sale.

Barley strănută o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. Strănută de-adevăratelea. Se întoarse în parc, cu faţa îngropată în batistă, în timp ce umerii i se zguduiau.

 

— Scott! Ce surpriză! exclamă J.P. Henziger, cu entuziasmul exagerat al omului ocupat care e făcut să aştepte, în timp ce deschidea uşa către cel mai mare dormitor din Hotel Europa. Scott, azi ne dăm seama cine sunt adevăraţii noştri prieteni. Intră, te rog! De ce ai întârziat? Vino să o saluţi pe Maisie.

Era trecut de patruzeci de ani, musculos şi sprinten, dar avea acel gen de urâţenie prietenoasă care, în mod normal, l-ar fi atras pe loc pe Barley. Avea o brăţară din piele de elefant la o mână şi o brăţară de aur la cealaltă. Semiluni de sudoare îi pătau cămaşa de bumbac la subsuori. Wicklow apăru în spatele lui şi închise repede uşa. Centrul camerei era ocupat de două paturi alăturate, acoperite cu pături oliv. Într-unul din ele zăcea doamna Henziger, o pisicuţă de vreo treizeci şi cinci de ani, nefardată, cu pletele despletite întinse tragic peste umerii ei pistruiaţi.

Un bărbat în costum negru bântuia stânjenit pe lângă pat. Avea ochelari