— Scott, vreau să ţi-l prezint pe doctorul Pete Bemstorf de la Consulatul General American din Leningrad, un medic excelent! Îi suntem îndatoraţi. Maisie îşi revine foarte repede, îi suntem, de asemenea, îndatoraţi şi domnului Wicklow. Leonard s-a ocupat de camera de hotel, de oamenii din grup, de medicamente. Cum ţi-a mers azi?

— O comedie groaznic de lungă, îi ieşi lui Barley din gură.

Pentru o clipă scenariul părea ameninţat s-o ia razna rău de tot.

Barley aruncă sacoşa pe pat şi, odată cu ea, scoase din buzunar cartea ce-i fusese refuzată de Goethe. Cu mâinile tremurânde îşi scoase haina, îşi smulse harnaşamentul microfoanelor de sub cămaşă şi îl aruncă lângă sacoşă şi carte. Apoi, refuzând ajutorul lui Wicklow, întinse mâna la spate, o vârî pe sub betelie şi scoase din dreptul taliei cutia cenuşie cu aparatul de înregistrare, pe care o azvârli tot pe pat, făcând-o pe Maisie să-i scape printre dinţi o înjurătură şi să-şi mute rapid picioarele mai încolo. Se duse spre chiuvetă, goli sticla de whisky într-un pahar de pe etajeră, punându-şi o mână pe piept ca şi cum ar fi fost împuşcat. Bău şi iar bău, fără să dea atenţie marilor manevre care începuseră în încăpere.

Henziger, agil ca o pisică în ciuda corpolenţei sale, apucă sacoşa, scoase carnetul şi i-l înmână lui Bemstorf, care îl strecură în trusa sa medicală, printre fiole şi instrumente, unde dispăru misterios. Henziger îi dădu şi cartea, care se făcu nevăzută la rândul ei. Wicklow recuperă aparatul de înregistrare şi harnaşamentul. Acestea ajunseră tot în trusa pe care Bemstorf o închise, în timp ce îi dădea pacientei ultimele instrucţiuni: „Niciun aliment solid timp de douăzeci şi patru de ore, doamnă Henziger, ceai, o felie de pâine, neagră, dacă trebuie neapărat, şi aveţi grijă să luaţi toate antibioticele prescrise, indiferent dacă vă simţiţi mai bine sau nu”. Nici n-apucase bine să termine, că Henziger se şi amestecă în discuţie:

— Domnule doctor, dacă vreodată vă aflaţi cumva la Boston şi aveţi nevoie de ceva, orice, vorbesc serios, orice, nu ezitaţi. Iată cartea mea de vizită şi promisiunea mea şi…

Cu paharul în mână, Barley rămase cu faţa la chiuvetă, privindu-se cu furie în oglindă, în timp ce trusa Bunului Samaritean îşi continua drumul către uşă.

Dintre toate nopţile petrecute în Rusia şi, gândindu-mă bine, dintre toate nopţile petrecute oriunde în lume, aceasta a fost cea mai proastă din viaţa lui Barley.

Henziger auzise că se deschisese de curând la Leningrad un restaurant-cooperativă, cooperativa fiind noul nume de cod pentru particular. Wicklow îl descoperise, dar raportase că ar fi arhiplin. Pentru Henziger însă, un refuz reprezenta o sfidare. După multe telefoane şi ciubucuri grase, li s-a aranjat o masă suplimentară, cam la un metru de cea mai proastă şi zgomotoasă orchestră de ţigani pe care i-a fost dat lui Barley să o audă.

Şi iată-i acum, instalaţi acolo, sărbătorind miraculoasa vindecare a doamnei Henziger. Mieunatul cântăreţilor era amplificat de megafoane. Piesele se succedau fără niciun fel de pauză.

De jur împrejur stătea la masă acea Rusie pe care puritanul adormit din Barley o detestase întotdeauna, dar nu o văzuse niciodată: ţarii nu-atât-de-secreţi ai capitalismului, industriaşi parveniţi şi consumatori ostentativi, privilegiaţii partidului şi profitorii acestuia, femeile lor, împopoţonate cu bijuterii şi trăsnind a parfumuri occidentale şi a deodorante ruseşti, chelnerii care se aferau la mesele cele mai bogate. Vocile înfiorătoare ale cântăreţilor se ridicau din ce în ce mai puternic în încercarea de a domina acompaniamentul muzical, care se străduia să le acopere, dar vocea lui Henziger le acoperea pe toate.

— Scott, aş vrea să ştii ceva, zbieră el către Barley, întinzându-se agitat peste masă. Această ţărişoară se mişcă. Adulmec speranţa, adulmec schimbarea, adulmec comerţul. Iar noi, la Potomac, suntem pe cale să cumpărăm o parte din ea. Sunt mândru.

Dar întrucât vacarmul făcut de orchestră îi îneca vorbele, buzele sale mimau tăcut cuvântul „mândru” sub potopul unui milion de decibeli ţigăneşti.

Necazul era că Henziger era un tip cumsecade, iar Maisie, o fată la locul ei, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Întrucât supliciul continua, Barley ajunse la stadiul binecuvântat de surzenie. În sânul acestei cacofonii, descoperi propria cameră forte, de la ale cărei ferestre înguste eul său secret contempla noaptea albă leningrădeană. „Unde te-ai dus, Goethe? întrebă el. Pe cine ai alături, când ea nu este de faţă? Cine îţi ţese ciorapii negri şi cine îţi fierbe zeama aia lungă în timp ce tu o târăşti de păr pe nobila ta potecă altruistă către autodistrugere?”

Fără să-şi dea seama, se reîntorseseră la hotel, pentru că se trezi sprijinit de braţul lui Wicklow, printre alcoolicii finlandezi care se împleticeau ruşinaţi prin hol.

— Grozavă petrecere, spunea el oricui voia să-l asculte. Minunată orchestră. Ce bine c-am venit la Leningrad!

Dar în timp ce Wicklow îl ajuta cu răbdare să ajungă în cameră, partea trează din Barley privi peste umăr, în josul scării largi. Iar în întuneric, lângă intrare, o văzu pe Katia, aşezată picior peste picior, cu plasa în poală. Purta un taior ajustat. Sub bărbie avea înnodat un batic alb de mătase, iar pe faţa întinsă spre el se citea un zâmbet încordat, zâmbetul ei, trist şi plin de speranţă, dornic de dragoste.

Dar când privirea i se despăienjeni, o văzu adresându-i din colţul gurii cuvinte porcoase portarului, şi îşi dădu seama că nu era decât una dintre multele târfe din Leningrad în căutare de clienţi.

A doua zi, în sunetul celor mai discrete fanfare englezeşti, eroul nostru reveni acasă.

Ned dorea ca totul să se desfăşoare fără niciun fel de pompă, fără americani şi, mai ales, fără Clive, dar era hotărât să-i facă lui Barley o primire călduroasă, aşa că ne-am dus la Gatwick, cu maşina, şi, lăsându-l pe Brock postat la Sosiri, cu o pancartă pe care scria „Potomac”, ne-am instalat în salonul de oaspeţi pe care Serviciul îl împărţea, cu nu prea multă uşurinţă, cu cei de la Foreign Office, mărul permanent al discordiei fiind cine băuse ginul.

Aşteptarea se prelungea fiindcă avionul avea întârziere. Clive sună din Grosvenor Square pentru a întreba: