A mai trecut o jumătate de oră şi Clive a telefonat din nou, iar de data asta a răspuns Ned însuşi. Abia trântise receptorul în furcă şi uşa se deschise, iar Wicklow intră zâmbind ca un băiat din corul bisericii, străduindu-se însă sa ne avertizeze din priviri.

La câteva secunde după Wicklow, apăru Barley, care arăta ca în pozele făcute de supraveghetori, doar că era alb ca varul la faţă.

— Tâmpiţii ăia de spioni aplaudau! explodă el înainte ca Brock să închidă uşa. Bulangiul ăla de comandant, cu accentul lui de Surrey. Îi iau gâtul porcului ăluia!

În timp ce Barley răpăia din gură, Wicklow ne expuse motivul supărării sale. Cursa charter de la Leningrad a fost ocupată de o delegaţie de tineri negustori englezi, pe care Barley îi categorisise în mod arbitrar drept tineri în ascensiune, de cea mai proastă speţă, ceea ce, dacă i-ai fi auzit, era adevărat. Unii erau beţi de la urcarea în avion, iar ceilalţi s-au grăbit să-i ajungă din urmă. Nici n-au trecut câteva minute de la decolare şi căpitanul, care, după părerea lui Barley, provocase incidentul, anunţă că avionul părăsise spaţiul aerian sovietic. S-a auzit un urlet de bucurie, în timp ce stewardesele serveau şampanie. Apoi toţi au început să cânte Rule, Britannia!

— Nu mai zbor decât cu Aeroflotul! tuna şi fulgera Barley în faţa auditoriului său. Voi scrie companiei aeriene. Voi…

— N-ai să faci nimic, îl întrerupse Ned amabil. Ne laşi pe noi să te tratăm ca un prinţ şi poţi să faci pe urmă cât tam-tam doreşti.

Acestea fiind spuse, se duse să-i strângă mâna lui Barley, care sfârşi prin a zâmbi.

— Unde este Walt? întrebă el, privind în jur.

— Mă tem că este plecat în misiune, spuse Ned, însă pe Barley deja nu-l mai interesa răspunsul.

Mâinile îi tremurau puternic când ridică paharul la gură şi vărsă câteva lacrimi, Ned asigurându-mă că aşa se întâmpla când se întorceau agenţii din teren.

Evenimentele din următoarele trei zile au fost ulterior examinate în cel mai mic detaliu, precum epava unui avion prăbuşit, căutându-se defecţiuni tehnice, dar nu aveau să se găsească decât foarte puţine.

După izbucnirea de la aeroport, Barley intră într-o fază luminoasă. Pe drumul făcut cu maşina, îşi zâmbea o mulţime şi saluta cu gesturi de timidă afecţiune locurile cunoscute. Fu chiar cuprins de un acces de strănutat.

Îndată ce-am ajuns la casa din Knightsbridge, unde Ned voia cu tot dinadinsul ca Barley să petreacă noaptea, înainte de a se reîntoarce în propriul apartament, acesta îşi lăsă din mână bagajele în hol, o cuprinse în braţe pe Miss Coad şi, declarându-i dragoste eternă, îi dărui o superbă căciulă de blană de linx, pe care nimeni, nici chiar Wicklow, nu-şi reamintea mai târziu să-l fi văzut cumpărând-o.

M-am retras imediat. Clive mă convocase la Etajul XII, pentru ceea ce el a numit „o discuţie crucială”, cu toate că s-a dovedit că nu voia decât să mă sondeze. Era Scott Blair nervos? Era plin de el? Cum era, Palfrey? Johnny era de faţă, asculta, dar de abia dacă a scos o vorbă. A spus doar că Bob fusese rechemat la Langley pentru consultări. Le-am spus ceea ce-am văzut, nici mai puţin şi, desigur, nici mai mult. Ambii au fost nedumeriţi de lacrimile vărsate de Barley.

— Vrei să spui că are de gând să se întoarcă? spuse Clive.

În aceeaşi seară, Ned a luat masa cu Barley. Nu era încă vorba despre interogatoriu. Pur şi simplu, voia să-l facă să se destindă. Înregistrarea pe bandă indica variaţii în starea de spirit şi o voce mai ascuţită ca de obicei. În momentul în care am venit şi eu la cafea, vorbea despre Goethe cu o obiectivitate care suna fals.

Goethe îmbătrânise, îşi pierduse din fanfaronadă.

Goethe ajunsese o ruină.

Goethe părea să nu mai bea. Îşi găsea stimulentele în altă parte.

— Trebuia să-i fi văzut mâinile, Harry, cum tremurau peste hartă.

„Dacă ţi le-ai fi văzut pe-ale tale, gândii eu, când îi dădeai cu şampanie la aeroport.”

S-a referit o singură dată la Katia în acea seară, şi tot cu o dezinvoltură voită. Încerca, fără îndoială, să ne facă să credem că n-avea niciun fel de sentimente care ar putea să ne scape de sub control. Nu era şiretenie din partea lui Barley. Cu excepţia celor învăţate de la noi, era incapabil de aşa ceva. Era mai curând o teamă de a-şi vedea emoţiile luând o amploare nemăsurată, în cazul în care nu s-ar mai fi simţit ancorat de noi.

— Katia se îngrijora mai mult pentru copiii ei decât pentru ea însăşi, spuse el, din nou cu o detaşare studiată. Presupun că majoritatea mamelor sunt aşa. Pe de altă parte, copiii ei erau cheia acelei lumi pe care dorea s-o salveze. Într-un sens, deci, acţiunea ei atingea absolutul dragostei materne. Nu eşti de acord, Nedsky?

Ned fu de acord.

— Nu e nimic mai dur decât să faci experimente pe propriii copii, Barley, spuse el.

— Dar este o femeie minunată, insistă Barley, pe un ton devenit protector. Puţin prea exagerată, după gustul meu, dar, pentru cine admiră la o femeie forţa morală a unei Ioana d’Arc, Katia este idealul. Şi mai e şi frumoasă. Fără nici un dubiu. Puţin cam prea originală pentru a fi calificată drept clasică, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, dar cu adevărat atrăgătoare.

Nu puteam să-i spunem că toata săptămâna trecută am admirat fotografiile Katiei, aşa că ne-am prefăcut că-l credem pe cuvânt.

La orele douăzeci şi trei, plângându-se de oboseala datorată decalajului orar, Barley nu mai rezistă. Stăteam în hol, în picioare, urmărindu-l cum urca la etaj să se culce.

— Oricum, putem spune că a meritat deranjul, nu-i aşa? ne întrebă el, sprijinindu-se de balustradă şi zâmbindu-ne prin ochelarii lui mici şi rotunzi. Aţi aruncat o privire la noul carnet pe care ni l-a dat?

— Creierele fac o noapte albă în acest moment pentru a-l cerceta, îl asigură Ned.

Nu putea să-i spună că se băteau pe el precum chiorii.

— Experţii sunt fanatici, zise Barley, zâmbind din nou.

Ezită un moment pe palier între etaje, ca şi cum căuta o ultimă