— Ar trebui să mai lucreze cineva puţin la acele microfoane de contact, Nedsky. Am spatele plin de vânătăi. Îi doresc celui pe care-l veţi trimite după mine să aibă o piele mai groasă. Apropo, unde-i unchiul Bob?

— Îţi transmite dragostea lui, spuse Ned. Afacerile merg din plin în momentul de faţă. Speră să te revadă în curând.

— A plecat la vânătoare cu Walt?

— Chiar dacă aş şti, nu ţi-aş spune, răspunse Ned şi izbucniră toţi în râs.

În acea noapte, mi-aduc aminte, am primit un telefon total absurd de la Margaret, nevastă-mea, în legătură cu o amendă pentru parcare neregulamentara la Basingstoke, care, după părerea ei, era nedreaptă.

— Era locul meu. Tocmai îmi scosesem indicatorul, când imbecilul ăla mic, într-un Jaguar alb, nou-nouţ, cu părul negru dat cu gel…

Am făcut greşeala să râd şi i-am replicat că Jaguarurile cu păr negru dat cu gel nu se bucură de o dispensă specială la aparatele de taxat în parcări. Umorul nu a fost niciodată punctul forte al lui Margaret.

A doua zi dimineaţă, duminica, Clive solicită din nou prezenţa mea pentru a mă interoga cu privire la noaptea trecută, apoi pentru a mă face să vorbesc pe şleau cu Johnny pe o temă atât de ezoterică precum, de pildă, dacă Barley ar putea fi considerat în mod legal angajat al Serviciului şi, ca atare, acceptând finanţarea noastră, dacă ar renunţa la anumite drepturi, între altele şi la acela de a avea un avocat în cazul unui litigiu cu noi. I-am dat un răspuns sibilinic, care îi agasa, dar care, în fond, însemna „da”. Da, renunţase la acele drepturi sau, mai exact, da, îl puteam determina să creadă că o făcuse, indiferent dacă acest lucru era realmente realizat în faţa legii sau nu.

Johnny, dacă nu am menţionat încă acest lucru, absolvise dreptul la Harvard, aşa că, în sfârşit, nu era necesar ca oamenii de la Langley să ne trimită o întreagă armată de consilieri juridici.

După-amiază, întrucât Barley nu avea astâmpăr, iar ziua era însorită, ne-am dus cu maşina la Maidenhead, am făcut câţiva paşi pe jos de-a lungul Tamisei. În momentul în care ne-am întors, s-ar putea spune că interogatoriul lui Barley era încheiat într-adevăr; cum analiştii noştri nu ne mai pisaseră cu întrebări suplimentare, iar întâlnirile sale din teren se desfăşuraseră sub permanenta supraveghere tehnică, mai rămâneau foarte puţine detalii pe care trebuia să le precizeze.

Era Barley afectat de îngrijorările noastre? Ne-am arătat cât se poate de veseli, dar mă întrebam dacă şi el percepea acea îngrijorătoare atmosferă de marasm sau dacă ne asimila pur şi simplu în furtuna haotică a propriilor sentimente.

Duminică seara am luat cina împreună în Knightsbridge, iar Barley era atât de calm şi de destins, încât Ned hotărî, aşa cum aş fi făcut şi eu, că putea fi trimis acum, fără grijă, înapoi la Hampstead.

Apartamentul său se afla într-un imobil victorian, în apropiere de East Heath Road, iar postul de supraveghere permanent era situat exact la etajul de dedesubt, ocupat de un cuplu tânăr, foarte isteţ al Serviciului. Adevăraţii locatari fuseseră temporar mutaţi în altă parte. Către orele douăzeci şi trei, cuplul a raportat că Barley era singur în apartament, dar că părea să se plimbe de colo-colo prin cameră. Îl puteau auzi, dar nu-l puteau vedea. Ned hotărâse că nu era nevoie de supraveghere video. I s-a spus că vorbea singur încontinuu şi că, în monitoare, s-au auzit înjurături şi bombăneli în momentul în care şi-a deschis corespondenţa.

Ned nu se îngrijoră. Îi citise corespondenţa lui Barley şi ştia că nu conţinea orori mai mari ca de obicei.

Pe la ora unu noaptea, Barley o sună pe fiica sa Anthea la Grantham.

— Ce-i aia un ig?

— O casă de eschimoşi fără loo{3}.

— Cum a fost la Moscova?

— Cu ce te alegi dacă traversezi Atlanticul cu Titanicul?

— Cu jumătate de drum. Cum a fost la Moscova?

— Ce iese dacă traversezi o turmă de oi cu un cangur?

— Te-am întrebat cum a fost la Moscova.

— Un negru întors pe dos. Ce face plicticosul ăla de bărbat al tău?

— Doarme… Adică încearcă să adoarmă. Ce s-a întâmplat cu gagica pe care ai dus-o la Lisabona?

— I-am dat liber.

— Credeam că-i o chestie serioasă.

— Ea e. Eu nu sunt.

Barley telefonă apoi unei foste neveste faţă de care îşi păstra dreptul de vizitare şi unei alte femei, care nu se afla pe lista noastră. Niciuna nu putea să-i satisfacă solicitarea fiind sunate prea târziu, nu în cele din urmă pentru că se aflau în pat cu propriii bărbaţi.

La două fără douăzeci, cuplul raportă că Barley stinsese lumina în dormitor. Recunoscător, Ned se duse în sfârşit la culcare, însă eu mă aflam deja în micul meu apartament, fără să-mi găsesc somnul. În capul meu se buluceau amintiri despre Hannah, imagini cu Barley în casa din Knightsbridge. Mi-am reamintit tonul fals detaşat cu care vorbise despre Katia şi despre copiii ei, şi nu încetam să compar această atitudine cu refuzul meu încăpăţânat de a mărturisi că o iubeam pe Hannah în zilele când acest lucru ar fi constituit o primejdie pentru mine. „Hannah pare puţin deprimată, remarca vreun inocent la fiecare cinci minute, cât era ziua de lungă. Îi dă de furcă bărbatul ei?” Mie îmi venea să zâmbesc. „Cred că-i place să o mai tăbăcească din când în când”, aş fi răspuns eu, cu exact acelaşi ton superior de detaşare pe care-l auzisem la Barley, în timp ce un secret foc canceros îmi mistuia încet-încet inima.

A doua zi de dimineaţă, Barley se duse la serviciu pentru a-şi relua lucrul, dar s-a stabilit că în drumul spre casă se va opri la Knightsbridge, în cazul în care trebuiau lămurite unele chestiuni. Această întâlnire nu era atât de neoficială pe cât părea, întrucât Ned tocmai îşi regla conturile cu Etajul XII şi era probabil ca înainte de căderea serii să fie nevoit să cedeze teren sau să angajeze o bătălie în toată regula cu mandarinii.

Dar iată… în cursul serii, Barley dispăruse.

Potrivit pândarilor lui Brock, Barley şi-a părăsit biroul din Norfolk Street mai devreme decât se preconizase, la orele şaisprezece şi patruzeci, cu cutia de saxofon într-o