mână. Wicklow, care bătea la maşină un raport asupra călătoriei la Moscova, în biroul din spate al editurii Abercrombie & Blair, nu şi-a dat seama de plecarea lui. Doi băieţi de-ai lui Brock, îmbrăcaţi în blugi, l-au filat însă pe Barley, care o luase spre vest, coborând pe Strand, şi au dat nas în nas cu el în Soho, unde se dusese într-o cârciumă amărâtă, frecventată de editori şi de agenţi literari. Stătu acolo douăzeci de minute şi ieşi cu saxofonul în mână, arătând perfect stăpân pe sine. Făcu semn unui taxi, iar unul din băieţi a fost destul de aproape de el pentru a-l auzi dând şoferului adresa casei conspirative. Acelaşi băiat îl contactă pe Brock, care, la rândul său, îl chemă pe Ned la Knightsbridge pentru a-i spune: „Atenţie, invitatul vostru e în drum spre voi”. Eu nu mă aflam acolo, având alte lucruri de făcut.

Până aici, nimeni nu putea fi învinuit, doar că niciunul dintre băieţi nu s-a gândit să ia numărul taxiului. O neglijenţă care mai târziu îi va costa scump. Era oră de vârf. O călătorie de la Strand la Knightsbridge putea să ţină veacuri întregi. Ned nu renunţă să aştepte până la orele nouăsprezece treizeci, când, îngrijorat, dar nu alarmat, se reîntoarse la Casa Rusia.

La orele douăzeci şi unu, nu mai avea niciunul vreo sugestie logică, iar Ned declară alertă roşie internă, ceea ce prin definiţie îi excludea pe americani. Ca de obicei, dădu dovadă de calm şi de eficacitate. Poate că, în subconştient, era pregătit pentru o astfel de criză, întrucât Brock comentă mai târziu că avea un plan prestabilit. Nu l-a informat pe Clive, dar, aşa cum va explica el mai târziu, a-i spune ceva lui Clive în această atmosferă înveninată era ca şi cum ar fi trimis o telegramă la Langley.

Ned plecă de unul singur cu maşina. S-a dus mai întâi la Bloomsbury unde „ascultătorii” Serviciului erau instalaţi într-o serie de pivniţe sub Russell Square. A folosit o maşină de-a noastră şi trebuie să fi condus ca nebunul. „Ascultătoarea şefă” de serviciu era Mary, o fată bătrână de patruzeci de ani, lacomă nevoie mare, cu tenul trandafiriu. Singurele sale iubiri cunoscute se reduceau la vocile venite de departe. Ned îi înmână o listă a contactelor lui Barley, întocmită de Walter înainte de a fi pus pe tuşă, bazată pe interceptări şi pe rapoarte de filaj. Putea Mary să le pună sub ascultare imediat? Chiar acum?

Mary nu putea.

— Să depăşeşti puţin limitele regulamentului este una, Ned. Dar cu totul alta este să pui sub ascultare în mod ilegal douăsprezece linii telefonice. Chiar nu-ţi dai seama?!

Ned ar fi putut să-i răspundă că autorizaţia acordată anterior de către Interne acoperea şi aceste linii suplimentare, dar nu s-a mai deranjat. Mi-a dat telefon acasă la Pimlico în momentul în care deschideam o sticlă de vin de Burgundia, cu care îmi propusesem să mă consolez după o zi împuţită. Apartamentul meu este îngrozitor de mic şi lăsasem fereastra deschisă, ca să scap de mirosul de prăjeală. Mi-amintesc că am închis-o în timp ce vorbeam cu Ned.

Teoretic, autorizaţiile pentru ascultări telefonice sunt semnate de ministrul de interne sau, în lipsa acestuia, de către secretarul său de stat. Dar este un tâlc aici, căci acesta dăduse consilierului juridic dreptul de a acorda autorizare doar în caz de urgenţă, cu condiţia să-i raporteze în scris în decurs de douăzeci şi patru de ore. I-am scris autorizaţia, am semnat-o, am închis gazul – tocmai fierbeam cu râvnă nişte varză de Bruxelles – m-am suit într-un taxi şi, douăzeci de minute mai târziu, îi înmânam autorizaţia lui Mary. Într-o oră, toate cele douăsprezece telefoane ale contactelor lui Barley erau puse sub ascultare.

La ce mă gândeam când făceam toate acestea? Că Barley s-a sinucis? Desigur că nu. Îi iubea prea mult pe oameni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-i lase în voia sorţii.

Dar am luat în consideraţie posibilitatea că a dezertat şi, în cel mai îngrozitor coşmar al meu, îl vedeam pe Barley aplaudând frenetic atunci când pilotul companiei Aeroflot anunţa că avionul său reintrase în spaţiul aerian sovietic.

Între timp, la ordinele lui Ned, Brock convinsese poliţia să facă un apel de urgenţă către toţi şoferii de taxi londonezi pentru a-l găsi pe acela care luase pe la orele şaptesprezece treizeci, la colţul străzii Old Compton, un bărbat înalt, cu un saxofon în mână, pentru a-i duce la Knightsbridge, dar care, probabil, a schimbat destinaţia. Da, un saxofon tenor, pentru că un sax bariton este de două ori mai mare. Pe la orele douăzeci şi două găsiseră omul. Taxiul pornise către Knightsbridge, dar, ajuns în Trafalgar Square, Barley se răzgândise şi ceruse şoferului să-l ducă în Harley Street. Cursa a costat trei lire. Barley îi dăduse acestuia o hârtie de cinci lire şi-i spusese să păstreze restul.

Printr-un mic miracol de gândire rapidă, ajutat de însemnările defunctului Walter, Ned făcu legătura. Andrew George Macready, alias Andy, fost trompetist de jazz şi înregistrat drept contact de-al lui Barley, fusese internat, cu trei săptămâni în urmă, la Ospiciul Surorilor de Caritate din Harley Street. Vezi scrisoarea mâzgălită cu creionul de doamna Macready, scrisoare interceptată la Hampstead, clasificată sub numărul 47 A, precum şi comentariul lapidar al lui Walter pe marginea raportului: Macready este gurul lui Barley în problema ezoterică a morţii.

Mi-amintesc până în ziua de astăzi cum m-am apucat cu ambele mâini de mânerul interior din maşina lui Ned. Când am ajuns la ospiciu, am fost informaţi că Macready era sedat. Barley stătuse o oră cu el şi reuşiseră să schimbe câteva vorbe, infirmiera-şefă de noapte, care tocmai intrase de gardă, i-a dus lui Barley o ceaşcă de ceai fără lapte şi fără zahăr, pe care Barley îl botezase cu whisky dintr-o sticluţă îi oferise şi infirmierei o gură, dar aceasta îl refuzase. A întrebat-o dacă ar putea să-i cânte bătrânului Andy câteva din bucăţile sale preferate. Cântă încet, exact zece minute, exact atât îi dăduse ea voie. Mai multe călugăriţe se adunaseră pe coridor să asculte. Una