dintre ele a recunoscut melodia Blue and Sentimental de „Count” Basie. Şi-a lăsat numărul de telefon şi un cec de o sută de lire „pentru crupier”, pe o tipsie de aramă pusă lângă uşă în acest scop. Infirmiera-şefă îi spusese că poate să vină ori de câte ori dorea.

— Nu sunteţi de la poliţie, nu-i aşa? întrebă ea necăjită când ne îndreptam către uşă.

— Dumnezeule, Doamne, nu! Ce vă face să credeţi că am fi?

Dădu din cap fără să răspundă, dar cred că ştiu ceea ce văzuse în Barley. Un fugar ce se ascundea de propriile fapte.

Folosind un telefon din maşină, în timp ce ne întorceam în măre viteză către Casa Rusia, Ned îi ordonă lui Brock să facă o listă a tuturor cluburilor, sălilor de concert şi cârciumilor din zona Londrei în care se cânta jazz în acea seară. Îi ceru de asemenea să-i trimită la aceste manifestări pe toţi pândarii pe care putea să-i mobilizeze.

Am spus şi eu câteva lucruri ca om al legii, ceea ce a pus capac. În niciun caz Brock sau oricare dintre pândari nu trebuia să-l reţină fizic pe Barley sau să se apropie prea tare de el. Dacă Barley renunţase la anumite drepturi, el nu renunţase la cel de a se apăra, şi era un bărbat puternic. Ne pregăteam pentru o aşteptare lungă, când Mary, şefa interceptărilor, de data aceasta numai lapte şi miere, ne telefonă.

— Ned, după părerea mea ar trebui să vii repejor aici. Unele din ouăle tale au scos pui.

Ne-am dus ca vântul în Russell Square, Ned luând virajele cu o sută pe oră. În bârlogul ei din pivniţă, Mary ne primi cu un surâs tâmp, pe care-l rezerva pentru momentele de dezastru. Una dintre preferatele sale, căreia i se spunea Pepsi, stătea în picioare lângă ea, îmbrăcată într-o salopetă verde. Pe masă era în funcţiune un casetofon. „Cine dracu’ sună la ora asta?” întrebă o voce de stentor şi am recunoscut-o imediat pe formidabila mătuşă a lui Barley, Pandora, Vaca Sfântă pe care o invitasem la masă.

Urmă o tăcere, timp în care introducea monede în aparat. Se auzi apoi vocea curtenitoare a lui Barley.

— Cred că am încurcat-o, Pan. Îmi iau adio de la firmă.

— Nu spune tâmpenii, replică mătuşa Pandora. Cine ştie ce descreierată se ţine după tine din nou!

— Vorbesc serios, Pan. De data aceasta este pe bune. Trebuia să-ţi spun.

— Tu eşti întotdeauna serios. De-aia nu poţi să minţi pe nimeni cu pretenţiile tale de frivolitate.

— Voi vorbi cu Guy mâine-dimineaţă. (Guy Solomons, avocatul familiei, menţionat pe lista contactelor lui Barley.) Wicklow, nou-venitul, poate prelua treaba. E un tip care învaţă repede.

— Ai localizat de unde vine apelul? o întrebă Ned pe Mary în momentul în care Barley punea receptorul în furcă.

— Cât ai zice peşte, spuse Mary cu mândrie.

De pe bandă auzirăm din nou telefonul sunând. Era tot Barley.

— Reggie? O fac lată la noapte! Vino să cânţi.

Mary ne înmână o bucată dintr-o carte de vizită pe care scrisese: „Canon Reginald Cowan, baterist şi cleric”.

— Nu pot, spuse Reggie, am nişte nenorocite de ore de catehism. La naiba!

— Lasă-i în plata Domnului, spuse Barley.

— Nu pot, nenorociţii ăştia au venit.

— Avem nevoie de tine, Reggie. Bătrânul Andy este pe moarte.

— Ca noi toţi de altfel. De dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa.

Banda era pe terminate, când fu auzită vocea lui Brock, care suna de la Casa Rusia cerându-l pe Ned de urgenţă. Pândarii săi raportaseră cu o oră în urmă că-l reperaseră pe Barley în barul său din Soho. Băuse cinci pahare de whisky, apoi se îndreptase către Arcada lui Noe din King’s Cross.

— Arcada lui Noe? Vrei să spui Arca.

— Nu, arcada. Este o arcadă sub metroul aerian, iar Noe este un antilez de aproape doi metri înălţime. Barley s-a alăturat orchestrei.

— Singur?

— Până acum, da.

— Ce fel de cârciuma e?

— Se mănâncă şi se bea sec. Şaizeci de mese, scenă, ziduri cu cărămidă aparentă, curve. Clasic.

Brock credea că toate fetele drăguţe erau curve.

— Cât de plină este sala? întrebă Ned.

— Două treimi, dar mai vin.

— Ce cântă?

— Loverman, Duke Ellington.

— Câte ieşiri are localul?

— Una singură.

— Fă o echipă de trei şi plasează-i la masa de lângă uşă. Daca pleacă, încadraţi-l, dar nu v-atingeţi de el. Cheamă-i pe cei de la Resurse şi spune-le că vreau ca Ben Lugg să-şi aducă taxiul imediat la Arcada lui Noe şi să aştepte în faţă fără să ia clienţi. Ştie ce are de făcut.

Lugg era şoferul de taxi aflat la dispoziţia Serviciului.

— E vreun telefon public acolo?

— Două.

— Ţine-le ocupate până ajung. Te-a văzut?

— Nu.

— Atunci să nu te vadă. Ce e de partea cealaltă a drumului?

— O spălătorie cu autoservire.

— Deschisă?

— Nu.

— Aşteaptă-mă în faţa ei.

Se întoarse către Mary, care continua să zâmbească.

— Sunt două telefoane la Arcada lui Noe în King’s Cross, spuse el foarte încet. Deranjează-le acum. Dacă direcţia localului are un telefon propriu, aranjează-l şi pe ăla. Acum. Nu-mi pasă că e lipsă de tehnicieni, deranjează-le acum. Dacă sunt cabine telefonice afară, pe stradă, scoate-le din funcţiune. Pe toate. Acum.

Am abandonat maşina Serviciului şi am făcut semn unui taxi. Brock aştepta, aşa cum i se ordonase, în uşa spălătoriei. Ben Lugg parcase la rigolă. Biletul de intrare costa aproape şase lire. Ned mă conduse pe lângă masa supraveghetorilor, fără să le arunce o privire, şi-şi croi drum până în primele rânduri.

Nu dansa nimeni. Soliştii erau în pauză. Barley se afla în centrul scenei, în faţa unui scaun aurit, cântând singur, susţinut cu discreţie de contrabas şi baterie. Deasupra lui, o arcadă de cărămizi servea drept cameră de rezonanţă. Încă mai purta costumul său de serviciu şi părea că uitase să-şi scoată haina.

Corpuri de iluminat pivotau deasupra lui, luminându-i, din când în când, în diverse culori faţa sa lac de sudoare, cu privirea pierdută în gol. Prelungea notele şi ştiam că era un recviem pentru Andy şi pentru oricine îi bântuia gândurile. Două fete, aşezate pe scaunele neocupate ale muzicanţilor, îl priveau provocator. Un şir de sticle de bere aştepta să i se dea atenţie. În picioare, lângă Barley, uriaşul Noe, cu braţele încrucişate pe piept, asculta cu capul plecat. Bucata s-a terminat în mod voit şi, cu tandreţe, ca şi cum ar fi pansat rana unui