prieten, Barley îşi curăţă saxofonul şi îl aşeză în cutie ca să se odihnească. Noe nu permitea aplauzele, dar din public s-a auzit un pocnet de degete şi câteva strigăte de bis, pe care Barley nu le luă în seamă. Supse două beri, salută publicul cu mâna şi se strecură discret către ieşire. Ne-am dus după el şi, când am păşit în stradă, Ben Lugg veni în dreptul nostru cu semnul de liber aprins.

— La Mo, îi spuse Barley, lăsându-se să cadă pe bancheta din spate. Avea o altă sticlă de scotch luată de undeva şi îi deşurubă capacul.

— Bună, Harry. Cum e dragostea la distanţă?

— Grozavă, mulţumesc. Ţi-o recomand şi ţie.

— Unde dracu’ e Mo? întrebă Ned, în timp ce se aşeză lângă Barley, iar eu m-am instalat pe strapontină.

— Tufhell Park. Sub Falmouth Arms.

— Acustica e bună? întrebă Ned.

— Cea mai bună.

Nu mă îngrijora falsa veselie a lui Barley, ci această îndepărtare şi privirea absentă, faptul că se închisese în armura sa de curtoazie britanică.

Mo era o blondă de cincizeci de ani şi mai bine, care îl sărută îndelung pe Barley, înainte de a ne invita la masa ei. Barley cânta blues, iar Mo cred că dorea ca el să rămână peste noapte, însă Barley nu putea sta nicăieri prea mult, aşa că ne-am dus la o pizzerie care avea şi orchestră, în Islington, unde cânta un alt solo, iar Ben Lugg veni împreună cu noi înăuntru pentru a bea o ceaşcă de cafea şi a asculta. În zilele lui bune Ben fusese boxer şi încă mai vorbea de meciurile lui. De la Islington am traversat Tamisa la Elephant pentru a asculta un grup negru care cânta muzică soul într-un depou de autobuze. Erau orele patru şi un sfert, dar Barley nu părea să aibă chef să se culce; prefera să stea cu grupul şi să bea, din ceşti de porţelan de mărimea unei halbe, cacao în care turnase alcool. Când în sfârşit am reuşit să-l conducem cu blândeţe către taxiul lui Ben, cele două fete de la Noe au răsărit de nu se ştie unde şi s-au aşezat una de o parte şi una de cealaltă parte a lui pe bancheta din spate.

— Hai, gata, fetelor, spuse Ben în timp ce Ned şi cu mine aşteptam pe trotuar. Daţi-vă jos!

— Dac-aş fi în locul vostru, nu m-aş mişca, le sfătui Barley.

— Nu este taxiul vostru, dragelor! E al ăstuia, spuse Ben arătându-l pe Ned. Valea, fetele tatii!

Barley dădu să-l lovească pe Ben în capu-i acoperit cu o pălărie neagră de fetru, dar Ben îi blocă lovitura, ca şi cum ar fi înlăturat o pânză de păianjen. Cu acelaşi gest o trase cu grijă pe Barley din taxi şi îl predă lui Ned, care îl prinse cu tot atâta precauţie de braţ.

Tot cu pălăria pe cap, Ben dispăru în spatele taxiului şi ieşi ţinând cu fiecare mână câte o fată.

— De ce n-am lua un pic de aer curat? sugeră Ned, în timp ce Ben le dădea fiecăreia din fete câte o hârtie de zece lire ca să se facă nevăzute.

— Bună idee, spuse Barley.

Am traversat fluviul într-o procesiune lentă, filatorii lui Brock formând ariergarda şi taxiul lui Ben Lugg târându-se în urma noastră. De dincolo de docuri se iveau zorile întunecate.

— Îmi cer scuze, spuse Barley după o clipă. N-am făcut nimic rău, nu-i aşa, Nedsky?

— După câte ştiu eu, nu, spuse Ned.

— Fiţi cu ochii în patru. Ţara are nevoie să fiţi în alertă. Nu-i aşa, Nedsky? Am avut chef doar de un pic de muzică, îmi explică el. Îţi place muzica, Harry? Un amic de-al meu îi cânta iubitei lui la telefon. La pian, fiţi atenţi, nu la sax, şi spunea că o făcea praf. Ai putea să încerci şi tu cu gagica ta.

— Plecăm mâine în America, anunţă Ned. Barley primi ştirea ca pe o informaţie oarecare.

— Bravo vouă! E frumos în această perioadă. Ţara arată în toată splendoarea ei.

— Da, aşa este! Ne pare bine şi pentru tine, spuse Ned. Căci am hotărât să te luăm cu noi.

— Ţinută sport, nu-i aşa? zise Barley. Sau trebuie să-mi iau şi smochingul în valiză, pentru orice eventualitate?

 

CAPITOLUL 12

Am zburat către insulă – la care am ajuns spre asfinţit – cu un avion ce aparţinea unei mari corporaţii americane. Nimeni n-a spus cui aparţinea insula. Era o fâşie îngustă de pământ împădurită, înfundată în apele oceanului la mijloc, dar cu capetele surplombate de vârfuri conice, astfel că, văzută de sus, mi-a dat impresia unui cort de beduini ce se prăbuşea în Atlantic. După părerea mea, avea o lungime de trei kilometri şi ceva. Am zărit casa, asemănătoare celor din New England, având terenurile într-o parte şi docul mititel şi alb în cealaltă parte. Am aflat mai târziu că o numeau reşedinţa de vară, pentru că nimeni nu se ducea acolo iarna. Fusese construită la începutul secolului de către un bostonian bogat, în zilele când oamenii aceştia îşi ziceau „rustificaţii”. Am simţit aripile avionului vibrând şi mirosul de apă sărată de mare prin geamurile cabinei care zăngăneau. Am văzut petele de soare strălucind peste valuri, ca nişte torţe semnalând venirea amurgului, şi cormoranii luptându-se în bătaia vântului. La apus, pe continent, se ridica silueta unui far. Urmam coasta statului Maine de cincizeci şi opt de minute după ceasul meu. De fiecare parte se înălţau arbori, cerul dispăruse, iar aparatul nostru începuse să salte şi să se legene de-a lungul pistei acoperite cu iarbă, la capătul căreia Randy şi echipa sa ne aşteptau cu un jeep. Randy avea un aer sănătos, aşa cum numai americanii privilegiaţi îl au. Purta un bluzon şi cravată. Aveam impresia că-i cunoscusem mama.

— Domnilor, sunt gazda dumneavoastră aici atâta vreme cât doriţi să rămâneţi; fiţi bine-veniţi pe insula noastră.

Îi strânse mai întâi mâna lui Barley. Probabil că îi arătase fotografiile.

— Domnule Brown, este o adevărată onoare. Ned? Harry?

— Foarte amabil din partea ta, spuse Barley.

Coboram colina cu jeepul şi vedeam pinii profilându-se negri pe fondul marin. Băieţii ne urmau într-o a doua maşină.

— Zburaţi pe liniile englezeşti, nu-i aşa, domnilor? Doamna Thatcher a ştiut cu adevărat să preia comanda!

— Ar fi timpul să se scufunde odată