Randy izbucni în râs, ca şi cum aceasta făcea parte din consemne. Brown era numele de cod al lui Barley pentru această călătorie. Până şi în paşaportul său, aflat la Ned, era înscris sub numele de Brown.

Maşina se angaja pe o şosea care ducea la o proprietate. Porţile se deschiseră şi se reînchiseră în urma noastră. Ne aflam pe un promontoriu particular, în vârful căruia se afla reşedinţa luminată cu lămpi cu arc ascunse printre boschete. De o parte şi de alta se vedeau peluze şi arbuşti arşi de vânt. Stâlpii unui ponton în ruină avansau primejdios în mare. Randy parcă jeepul, luă bagajele lui Barley şi ne conduse de-a lungul unei alei luminate, printre hortensii, către o casă plutitoare. În timpul zborului spre Boston, Barley a moţăit, a băut şi a mormăit la film, în micul nostru avion a privit încruntat peisajul din New England, ca şi cum frumuseţea acestuia l-ar fi tulburat. Dar imediat după aterizare păru să reintre în propriul univers.

— Domnule Brown, am primit ordinul să vă instalez în apartamentul nupţial, spuse Randy.

— Nu cred că ar putea ceva să-mi placă mai mult, bătrâne, zise Barley politicos.

— Chiar aşa aţi spus, domnule Brown: bătrâne?

Randy ne conduse printr-un vestibul pardosit cu gresie către cabina căpitanului. Stilul reproducea casa tipică de fermă ţărănească. Într-un colţ se afla un pat de alamă, iar lângă geam, un pupitru din lemn de pin, niciunul din ele originale. Accesorii marinăreşti dubioase atârnau pe pereţi, în intrândul în care se afla bucătăria tipic americană, Barley identifică frigiderul, îl deschise şi se uită înăuntru cu un ochi interesat.

— Domnul Brown doreşte să aibă o sticlă de scotch în camera sa de o noapte, Randy. Dacă au aşa ceva, ţi-ar fi pe deplin recunoscător.

Casa de vară era un muzeu al copilăriilor de aur. Pe verandă, bâte de crochet de culoarea mierii se sprijineau de o roabă prăfuită, plină de carcase de homari, strânse de pe plajă. Se simţea miros de ceară de albine şi de piele. În hol – portretele unor tineri şi tinere cu pălării cu boruri largi atârnau lângă picturi primitive, reprezentând vânători de balene. Îl urmăream pe Randy în susul unei scări largi, lustruite; Barley se târa în urma noastră. La fiecare palier, geamuri arcuite, bordate cu vitralii, păreau porţi împodobite deschise către mare. Am intrat într-un coridor spre care dădeau dormitoarele albastre. Cel mai mare era rezervat lui Clive. De la balcoane puteam să vedem grădinile până departe, către casa plutitoare, iar de acolo, peste mare, se zărea continentul. Amurgul făcuse loc întunericului.

În sufrageria cu căpriori albi, o vestală de la Langley reuşi să nu se uite la noi în timp ce ne servea homari de Maine şi vin alb.

În timpul mesei, Randy explică regulile casei.

— Nu fraternizaţi cu personalul, vă rugăm, domnilor, limitaţi-vă doar la un simplu bună ziua. Dacă simţiţi nevoia să le spuneţi ceva, cel mai bun lucru este să mă lăsaţi pe mine să o fac. Gărzile se află aici pentru a vă sluji şi a veghea la securitatea voastră. V-aş rămâne obligat dacă n-aţi ieşi în afara proprietăţii, domnilor. Vă rog. Vă mulţumesc!

Odată sfârşite cina şi discursurile, Randy îl duse pe Ned în sala de comunicaţii, iar eu l-am însoţit pe Barley înapoi la casa plutitoare. Grădina era măturată de un vânt violent şi, în timp ce mergeam, am remarcat surâsul nepăsător al lui Barley la lumina conurilor luminoase dintre două zone de umbră. Gărzi echipate cu walkie-talkie ne priveau trecând.

— Ce zici de o mică partidă de şah? i-am propus eu lui Barley în prag.

Mi-ar fi plăcut să-i văd faţa mai clar, dar îmi scăpă din nou, aşa cum îmi scăpă starea lui de spirit. Am simţit o bătaie uşoară pe braţ, în timp ce îmi ura noapte bună. Uşa sa se deschise şi se închise la loc, dar nu înainte ca să fi zărit figura spectrală a unei santinele ce se afla la mai puţin de doi metri de noi, în întuneric.

— Un avocat înţelept şi un bun ofiţer, îmi spuse Russell Sheriton a doua zi de dimineaţă, într-un murmur reverenţios, ştiind că nu sunt nici una, nici alta, învăluindu-mi mâna în palmele lui puternice şi moi. Unul dintre marii noştri domni. Harry, ce mai faci?

Nu se schimbase aproape nimic în el de la ultima călătorie pe care o efectuase în interes de serviciu la Londra: pungile de sub ochi – mai umflate, mai triste; costumul albastru – o măsură sau două mai mare, ceea ce era valabil şi pentru burta care-i ieşea în evidenţă de sub cămaşa albă. Acelaşi aftershave de medic legist, neschimbat de şase ani la rând, parfuma capul celui mai nou şef al operaţiunilor sovietice din cadrul Agenţiei.

Un grup de tineri asistenţi de-ai săi se ţineau respectuos deoparte, având aerul unor pasageri pierduţi în aeroport cu sacul de voiaj în mână. Clive şi Bob îl escortau pe Sheriton ca nişte gărzi de corp. Bob părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Un zâmbet timorat înlocuia siguranţa sa obişnuită din Lumea Veche. Primise fără doar şi poate consemnul de a păstra distanţa şi de aceea, probabil, ne-a salutat cu prea multă efuziune.

Conferinţa de pe Insulă, aşa cum ajunsese să fie cunoscută în mod eufemistic, era pe punctul de a se deschide.

Evenimentele din zilele următoare aveau să se desfăşoare într-o ambianţă agreabilă. O atmosferă de lucru, între oameni serioşi, pe care sunt în pericol s-o dau uitării astăzi, când mă gândesc la restul.

Ceea ce mi-a fost cel mai greu să înţeleg, deşi am încercat datorită lui Barley, este faptul că n-a avut niciun cui împotriva gazdelor noastre, că nu i-a învinovăţit pentru nimic din ceea ce i s-a întâmplat atunci sau mai târziu. Putea să bombăne în legătură cu americanii în general, dar de îndată ce i-a cunoscut individual vorbea ca despre nişte indivizi foarte la locul lor. Ar fi vrut să bea câte un pahar cu oricare dintre ei într-o seară la barul din colţ, dacă ar fi existat aşa ceva. Barley recunoştea întotdeauna forţa argumentelor care i se opuneau, tot aşa cum aprecia