Şi, pe Dumnezeul meu, chiar că erau sârguincioşi! Dacă personalul, banii şi eforturile puse în joc ar fi fost suficiente pentru a da naştere inteligenţei, Agenţia ar fi avut destulă ca să vândă şi altora; dar, din păcate, materia cenuşie nu se cumpără la kilogram şi, oricum, mai există şi lipsa de inteligenţă.

Şi cât de mult îşi doreau să fie iubiţi! Bineînţeles că acest sentiment l-a emoţionat de îndată pe Barley. Chiar atunci când îl sfâşiau, simţeau nevoia să fie iubiţi, inclusiv de către Barley! Şi în ziua de astăzi simt nevoia să fie iubiţi, în ciuda tuturor puciurilor organizate de ei, a destabilizărilor şi a operaţiunilor demente puse la cale împotriva Inamicului La Pândă.

Totuşi, tocmai aceste sentimente nude sunt cele care, în mod misterios, au provocat teroarea surdă din acea săptămână petrecută de noi pe insulă.

Cu ani de zile în urmă, am vorbit cu un om pe care-l flagelaseră, un mercenar englez care ne făcea mici servicii în Africa şi dorea să fie despăgubit pentru aceasta. Ceea ce şi-a amintit cel mai des nu era biciul, ci sucul de portocale pe care i l-au dat după aceea. Şi-a adus aminte că l-au ajutat să se ducă în baraca sa şi că l-au lungit pe burtă, pe paie. Dar amintirea sa cea mai vie a fost acel pahar cu suc proaspăt de portocale, pe care i l-a pus în mână un gardian, aşezat pe vine lângă el, aşteptând cu răbdare să-şi recapete forţele să poată să bea. Era acelaşi gardian care-l biciuise.

Am avut şi noi dreptul la paharele noastre cu suc de portocale. Am avut şi noi gardienii noştri cumsecade, chiar dacă erau deghizaţi în spatele unor căşti de ascultare şi a unei ostilităţi de suprafaţă ce s-a evaporat rapid datorită căldurii lui Barley. La o zi după sosirea noastră, aceiaşi gardieni, cu care ni se interzisese să fraternizăm, intrau în vârful picioarelor şi ieşeau oricând din casa plutitoare a lui Barley, furând câte un scotch sau câte o coca de la el, înainte de a se strecura înapoi la posturile lor. Au intuit că puteau să-şi permită acest lucru cu el. Ca americani, erau fascinaţi de celebritatea lui.

Era un veteran pe care-l chema Edgar, care servise în Marină şi care i-a dat destul de mult de furcă lui Barley la şah. Am aflat mai târziu că Barley îl făcuse să-i spună numele şi adresa, în ciuda tuturor canoanelor meseriei, pentru a putea juca şah cu el prin corespondenţă „când toate acestea se vor isprăvi”.

Gardienii nu constituiau o excepţie. Armata de asistenţi a lui Sheriton, ca şi acesta din urmă, de altfel, făceau dovadă de moderaţie salutară în faţa acceselor de isterie ale acelora pe care Sheriton însuşi îi calificase drept maniaci egocentrişti.

Dar în aceasta rezida întreaga dramă a tuturor marilor naţiuni. Atât de mult talent dorind cu nerăbdare să servească, atâta bunăvoinţă avidă să se manifeste, dar atât de prost exploatate, încât uneori ne venea greu să credem că America este aceea care ni se adresa.

Totuşi, ni se adresa. Biciul era real.

Interogatoriile aveau loc în sala de biliard. Podeaua de lemn fusese vopsită în roşu-închis pentru dans, iar mesele de biliard fuseseră înlocuite cu un rând de scaune. Totuşi, lângă perete mai erau aliniate un tac de fildeş şi câteva cutii cu bile, cu iniţialele proprietarilor lor. Lumina ce venea din plafonieră forma un halou în centrul încăperii, unde Barley a fost obligat să ia loc, după ce Ned îl adusese din casa plutitoare.

— Domnule Brown, spuse Sheriton, sunt deosebit de onorat să vă strâng mâna şi tocmai m-am hotărât că numele meu, pentru întreaga durată a sejurului dumneavoastră aici, să fie Haggarty. De cum m-am uitat la dumneavoastră, m-am simţit irlandez. Nu mă întrebaţi de ce. (Îl conduse pe Barley cu paşi mari prin cameră.) Mai presus de orice, vreau să vă felicit. Aveţi toate calităţile: memorie, spirit de observaţie, morgă britanică, saxofon…

Toate acestea fuseseră spuse într-un val de cuvinte hipnotizatoare, în timp ce Barley zâmbi jenat şi îşi îngădui să fie aşezat la locul de onoare.

Ned stătea ţeapăn pe scaun, cu braţele încrucişate pe piept, în timp ce Clive, cu toate că făcea parte din cerc, se retrăsese în plan secund, trăgându-şi scaunul înapoi în aşa fel încât să fie ascuns după asistenţa lui Sheriton.

Acesta din urmă stătea în picioare în faţa lui Barley şi părea că-i vorbeşte, chiar şi atunci când, după cuvintele sale, îţi dădeai seama că se adresa altcuiva.

— Clive, îmi permiţi să-l bombardez pe domnul Brown cu nişte întrebări impertinente? Ned, vrei să ai amabilitatea să-i spui domnului Brown că se află în Statele Unite şi că, dacă nu doreşte, nu este obligat să răspundă, dar că tăcerea sa va fi considerată ca o dovadă flagrantă a vinovăţiei sale?

— Domnul Brown este destul de mare ca să aibă grijă singur de el, spuse Barley zâmbind în continuare, refuzând încă să creadă că tensiunea care-l înconjura era adevărată.

— Da? E destul de mare? Asta-i grozav, domnule Brown! Pentru că în următoarele câteva zile asta este exact ceea ce aşteptăm să fiţi!

Sheriton se îndreptă către o servantă şi îşi turnă nişte cafea, revenind în faţa lui Barley. Glasul său căpătă un ton mai calm, mai de bun-simţ.

— Domnule Brown, să zicem că achiziţionăm un Picasso, OK? Toată lumea în această încăpere doreşte să cumpere acelaşi Picasso. Albastru, însângerat, bine făcut, ce aia mă-sii? Există doar trei persoane pe lume care l-ar înţelege. Dar când ajungi la fondul problemelor, contează un singur lucru: este într-adevăr o operă de Picasso sau e o făcătură realizată într-un hambar de domnul J.P. Bulă jr. Din South Bend, Indiana, sau din Omsk, Rusia? Nu uita că nu se revinde, spuse el bătându-se cu o mână pe pieptul moale şi ţinându-şi ceaşca de cafea cu cealaltă. Aici nu e Londra, ci Washington, iar la Washington informaţiile trebuie să fie utile, ceea ce înseamnă că trebuie să fie utilizate, şi nu contemplate cu detaşare socratică. Scăzu glasul cu un aer de respectuoasă compasiune. Iar dumneata eşti tipul care ni le vinzi, domnule Brown.