că n-o să se distreze deloc la vară, pentru că trebuia să lucreze tot timpul. L-a rugat fierbinte să rabde împreună cu ea, ceea ce el a făcut, fără tragere de inimă, dar cu multă bunăvoinţă. Morrison spune că fiul ei încă numeşte acea perioadă din viaţa lor „o vară groaznică”.

Atât Alice Walker, cât şi Toni Morrison preţuiesc bogăţia povestirii orale, care s-a transmis de la bunici la nepoate. Când se confruntă cu mari obstacole, îşi găsesc inspiraţia în multe femei curajoase din generaţiile anterioare şi la rândul lor ne inspiră să fim interesaţi de poveştile nespuse şi de subiectele trecute sub tăcere, trecute şi prezente. Deşi a fi mamă este pentru amândouă un lucru preţios, se abţin să îl zugrăvească în romanele lor ca pe o identitate sacră. Vorbesc deschis despre conflictele mamă-copil, fără să lase deoparte dificultăţile prin care au trecut. Numeroase înfrângeri, slăbiciuni şi pierderi le modelează pe femeile din poveştile lor; uneori poartă în piept inimi atât de rănite, încât e dureros să citeşti despre ele. Totuşi aceste personaje feminine sunt nişte luptătoare. Sunt nişte supravieţuitoare. Tocmai datorită luptelor înfocate – nu pierderilor sau izbânzilor – sunt cine sunt.

 

O inimă de cleştar

Până la sfârşitul lunii decembrie, Istanbulul îşi luase un aer sărbătoresc, plin de strălucire şi culoare, iar eu încercasem fără folos mai multe tratamente. Pe stâlpul de electricitate unde fuseseră atârnaţi tenişii, era suspendată acum o ghirlandă de luminiţe verzui şi pâlpâitoare. Le priveam cum clipesc stins în noapte, de parcă ar fi renunţat de mult să mai lupte cu întunericul.

Între timp am mers la o psihiatră – o femeie inteligentă, care avea obiceiul să-şi roadă unghia de la degetul mare când era distrată –, însă n-am avut prea mare încredere în tratament, iar unde nu există încredere, nu prea există nici rezultate. Printre efectele secundare ale antidepresivelor pe care mi le-a prescris se numărau mâncărimile în palme (deşi puteau la fel de bine să fie provocate de dorinţa mea de-a scrie din nou), senzaţia de uscăciune a gurii şi erupţii roşietice pe faţă. E o mare ironie că, oricât de benefice ar fi antidepresivele pentru unii oameni, pentru alţii efectele lor secundare pot adânci depresia. Am făcut şi terapie, dar după fiecare şedinţă problemele mele păreau să se amplifice în loc să se diminueze. Am încercat pentru scurt timp un grup de susţinere, însă, introvertită din fire, nu m-am putut obişnui cu ideea de-a vorbi despre viaţa mea privată într-un cerc de străini. De îndată ce-mi ieşeau din gură, cuvintele păreau ireale, aproape iluzorii.

Deja nu mai ştiam în ce măsură depresia mea era provocată de hormoni sau de forţe exterioare, în ce măsură era autoimpusă sau impusă de cultură. Depresiile survin împotriva voinţei noastre şi fără ştirea noastră, dar apoi – încet şi pe furiş – se pot preschimba într-un râu în care ne bălăcim de bunăvoie. Într-un cotlon al minţii îmi stăruia teama sâcâitoare că aş putea suferi de sindromul Muntelui vrăjit. În romanul lui Thomas Mann, eroul – Hans Castorp – se duce la un sanatoriu să viziteze un prieten care suferă de tuberculoză. În timpul vizitei, dezvoltă simptome similare şi sfârşeşte prin a rămâne la sanatoriu vreme de şapte ani. Mann credea că boala deschide o serie de noi posibilităţi pentru fiinţele umane şi favorizează dezvoltarea morală.

În acelaşi fel, eu îmi acceptasem depresia până la a o vedea ca pe o stare permanentă şi la a privi viaţa prin lentilele ei înceţoşate. Trebuia să mă apuc numaidecât de scris ca să găsesc o cale de ieşire din mlaştina asta. Trebuia să-mi aştern gândurile pe hârtie, însă cuvintele nu voiau să curgă. N-am fost în stare să scriu opt luni la rând.

Opt luni ar putea părea un fleac, însă mie mi s-au părut o veşnicie. În tot acel timp, depresia postnatală a devenit o parte inseparabilă a vieţii mele. Oriunde mă duceam, orice făceam, Domnul Poton mă urmărea ca un hărţuitor înverşunat. Prezenţa lui era obositoare, totuşi nu împingea niciodată lucrurile la extrem. Nu te desfiinţa, dar te preschimba în ceva subuman, o carcasă goală a eului tău de dinainte. Poate că nu te împiedica de tot să mănânci şi să bei, însă îţi răpea orice plăcere. Poate că nu-ţi secătuia toate puterile, însă te storcea destul cât să te simţi prins între somn adânc şi trezie, ca un somnambul blestemat.

Până să-mi dau seama, literatura s-a transformat într-un tărâm interzis îndepărtat, cu paznici mătăhăloşi la hotare. Temându-mă că n-am să mai fiu primită niciodată înăuntru, mă întrebam dacă scrisul era ca mersul pe bicicletă – un lucru pe care nu-l uiţi nicicând cu adevărat odată ce l-ai deprins. Ori era ca şi cum ai fi învăţat araba sau coreeana? Un meşteşug care te părăsea încetul cu încetul dacă nu mai exersai mult timp.

Întâi m-am convins că am uitat să scriu.

Apoi am început să bănuiesc că scrisul m-a uitat pe mine.

 

Să scrie romane – să alcătuiască poveşti, să creeze şi să distrugă personaje – e jocul preferat al celor care refuză să se maturizeze. Chiar dacă jocul se desfăşoară pe hârtie, posibilitatea de a-l juca iar şi iar te ajută să uiţi că eşti muritor. „Cuvântul vorbit piere, cuvântul scris rămâne.” Sau cel puţin aşa ne place să credem. Asta ne oferă o alinare pentru viaţa noastră trecătoare. Un romancier crede cu tărie, în adâncul sufletului, că e nemuritor.

Credinţa joacă un rol important în a fi scriitor. Ajungi să crezi cu atâta forţă în poveştile pe care le creezi, încât uneori lumea din afară ţi se va părea fadă şi neînsemnată. Când te sună prietenii, când apare o problemă importantă, când soţul vrea să luaţi cina în oraş, când obligaţiile sociale îţi apasă umerii, vei găsi o scuză ca să scapi de fiecare. Totul va fi „pe locul doi” – vei găsi timp doar pentru scris.

Romanciera este şi trebuie să fie egoistă. Condiţia de mamă se bazează pe „dăruire”.

Pe când romanciera este o introvertită, cel puţin pe durata scrierii unui roman, mama este – prin definiţie – extrovertită. Romanciera îşi