construieşte o cămăruţă în adâncul minţii sale şi încuie uşa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo îşi ascunde secretele şi ambiţiile de toţi ochii iscoditori. Cât despre mamă, ea trebuie să-şi ţină toate uşile şi ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef şi să colinde peste tot după plac. Nu are niciun ungher tainic.

Când copilul tău cade şi-şi juleşte genunchii sau vine acasă cu amigdalele umflate sau zace în pat chinuit de febră sau îl interpretează pe SpongeBob SquarePants în piesa de la şcoală, nu ai cum să spui: „Bine, păi, în momentul ăsta scriu la un nou capitol. Poţi, te rog, să mai vii să vorbim luna viitoare?”.

 

Betty Friedan – scriitoare, activistă şi feministă – credea cu tărie că avem nevoie de o definiţie mai largă a succesului decât cea stabilită în mare de societatea modernă. Trebuie să redefinim valorile familiale ca să putem schimba sistemul în care orice mamă din suburbii luptă de una singură, gândindu-se că greşeşte cu ceva ori de câte ori încearcă un sentiment cât de mic de înfrângere. Friedan însăşi a scris cărţi inovatoare şi a crescut trei copii. „Prioritatea oamenilor – a bărbaţilor şi femeilor deopotrivă – ar trebui să fie aceea de-a susţine şi de-a îmbunătăţi viaţa, nu lăcomia”, spunea ea.

Toate formele de depresie se adâncesc când uităm să ne îmbunătăţim viaţa. Poate cea mai stăruitoare întrebare pe care ne-o punem în momente ca astea este: De ce? De ce mi se întâmplă tocmai mie aşa ceva? De ce nu celorlalţi, de ce mie? Sfânta Teresa D’Ávila spunea odată: „Sufletul nostru este ca un castel dăltuit dintr-un singur diamant sau dintr-un cleştar la fel de străveziu”. Necazul e că noi, femeile, ne temem uneori să nu se fi crăpat iremediabil cleştarul, deşi nu s-a crăpat şi credem că e vina noastră, deşi nu este.

Bunica mea maternă s-a căsătorit la cincisprezece ani cu un ofiţer de armată pe care îl văzuse doar două minute (bunicul meu bătuse la uşă prefăcându-se că era în căutarea unei adrese, iar ea deschisese şi îi dăduse îndrumări, prefăcându-se la rândul ei). Mama mea s-a căsătorit cu un student la filosofie la douăzeci de ani, când era încă în facultate, şi n-a putut fi convinsă să nu se mărite atât de tânără.

Una dintre cele două femei a avut o căsătorie aranjată în Turcia anilor ’30, a crescut trei copii şi a depins în întregime de priceperea soţului ei de-a o întreţine. Cealaltă a avut o căsătorie din dragoste, încheiată de bunăvoie, a divorţat, a absolvit facultatea (şi-a luat diploma după divorţ), şi-a crescut copilul şi a fost independentă financiar. Deşi bunica a fost constrânsă de rolurile de gen tradiţionale şi mama a fost o femeie emancipată, interesant e că, atunci când venea vorba să supravieţuiască vicisitudinilor condiţiei de femeie (precum tristeţea postnatală, menopauza, etc.), existau momente când bunica era mai bine pregătită. De la o generaţie la următoarea, unele informaţii preţioase s-au pierdut pe drum, printre care şi faptul că în diferite etape ale vieţii sale o femeie ar putea avea nevoie, chiar va avea nevoie, de ajutorul surorilor sale, fie ele de sânge sau nu. Cât despre femeile din generaţia mea, noi suntem atât de orbite de propagandă, că putem să facem absolut orice dorim şi tot nu reuşim să fim întotdeauna cu picioarele pe pământ. Probabil că uităm cum să cerem ajutor când avem cea mai mare nevoie de el.

Astăzi, nu vorbim sau nu scriem prea mult despre acea faţă a condiţiei de mamă care a fost lăsată în umbră. În schimb, ne dezvoltăm după două precepte dominante: perspectiva tradiţională care spune că a fi mamă este cea mai sacră şi mai însemnată obligaţie a noastră şi că ar trebui să renunţăm la orice altceva ca să împlinim această datorie; şi perspectiva „modernă” a revistelor pentru femei ce înfăţişează tipul „superfemeii” cu carieră, soţ şi copii, în stare să satisfacă nevoile tuturor, acasă şi la serviciu.

Oricât de diferite ar părea aceste două perspective, au totuşi un lucru în comun: ambele se concentrează numai pe ceea ce vor să vadă, neglijând complexitatea şi profunzimea condiţiei de mamă şi felul în care aceasta transformă o femeie şi inima ei de cleştar.

 

Adio, domnule djinn

Katherine Mansfield remarca odată cu vocea ei fermecătoare: „Să-ţi fii credincioasă ţie însăţi! Eului tău! Care eu? Care dintre multele – chiar aşa, se pare că la atâtea se ridică –, sutele de euri? Cu atâtea complexe şi reprimări şi reacţii şi vibraţii şi reflecţii, există momente în care am sentimentul că sunt doar un mărunt angajat al unui hotel fără proprietar”{34}.

Ca mărunt angajat al propriului meu hotel, mi-aş dori să pot spune că, în cele din urmă, folosindu-mi voinţa, stăpânirea de sine şi inteligenţa, l-am învins pe Domnul Poton. Mi-aş dori să pot pretinde că l-am biruit cu propriile forţe, ticluind un plan grozav ce l-a aruncat în uitare. Dar nu s-a întâmplat astfel.

Asta nu înseamnă că niciun tratament n-a avut efect. Sunt sigură că unele au avut. Dar sfârşitul depresiei mele postnatale a venit mai mult de la sine, odată cu încheierea unui ciclu interior. Numai la timpul potrivit, numai când am ajuns în faza „potrivită”, am ieşit din vizuina aia de iepure întunecată şi sufocantă. Aşa cum o zi durează douăzeci şi patru de ore şi o săptămână şapte zile, aşa cum un fluture ştie când să iasă din cocon şi o sămânţă, când să încolţească, aşa cum trecem prin faze de dezvoltare, aşa cum orice lucru şi orice fiinţă din univers are o dată de „expirare”, depresia postnatală are şi ea una.

 

Există două moduri de-a privi această problemă:

 

Cel pesimist: „Dacă nu ai cum să ieşi din depresie decât la timpul potrivit, atunci nu pot să fac nimic în privinţa asta”.

Cel optimist: „Dacă nu ai cum să ieşi din depresie decât la timpul potrivit, atunci depresia nu-mi poate face nimic”.

 

Dacă înclini spre abordarea pesimistă, atunci sunt şanse să te afli în primele faze