ale depresiei postnatale. Dacă înclini spre abordarea optimistă, atunci, felicitări, te apropii de ieşire. Fiecare femeie are nevoie de o perioadă variabilă de timp ca să încheie ciclul. Unora le ia câteva săptămâni, altora mai bine de un an. Dar oricât de întortocheat şi de năucitor ar părea, fiecare labirint are o ieşire.

Nu trebuie decât să te îndrepţi spre ea.

 

Domnul Poton: Eşti un pic schimbată în dimineaţa asta. Ai în ochi o sclipire care nu era acolo.

 

Eu: Chiar? S-ar putea. Azi-noapte am avut un vis ciudat.

 

Domnul Poton: Sper că era un coşmar! Scuze, dar trebuie să spun asta. La urma urmei, sunt un djinn răutăcios. Nu pot să-ţi doresc nimic bun, e împotriva regulamentului.

 

Eu: Nu-i nimic. Oricum era la fel de intens ca un coşmar.

 

Domnul Poton (mai interesat acum): O, chiar aşa? Povesteşte-mi-l!

 

Eu: Păi, stăteam pe cheiul unui port, tu şi cu mine. Se pare că plecai cu un vapor care duce djinnii de pe tărâmul ăsta spre următorul. Era un vapor uriaş, cu multe lumini. În port era mare înghesuială, se strânseseră acolo sute de femei gravide, cu burţile la gură. Apoi te-ai îmbarcat şi eu ţi-am făcut cu mâna în semn de rămas-bun.

 

Domnul Poton (nedumerit): Erai tristă să mă vezi plecând? Eşti sigură? Probabil săreai în sus de bucurie. Doar ţi-am distrus viaţa.

 

Eu: Nu, nici gând. Eu mi-am făcut-o cu mâna mea.

 

Domnul Poton (şi mai nedumerit): Vrei să spui că nu eşti furioasă sau supărată pe mine?

 

Eu: Nu, nu sunt, de fapt. Cred că trebuia să trec prin depresia asta ca să pot rearanja piesele mai bine. Dacă privesc lucrurile aşa, îţi datorez chiar mulţumiri.

 

De parcă l-aş fi pocnit în faţă, Domnul Poton se înroşeşte până în vârful urechilor şi se trage un pas înapoi.

 

Domnul Poton (cu glasul tremurând): Nimeni nu mi-a mai vorbit aşa vreodată. Nu ştiu ce să spun.

(Ochii i se umplu de lacrimi.) Femeile mă urăsc. La fel şi doctorii, şi terapeuţii. O, ce lucruri îngrozitoare scriu despre mine! N-ai idee cum e să fii insultat în broşuri, cărţi şi pe toate site-urile.

 

Eu: Ascultă, vaporul acela din visul meu avea un nume: Aurora. Asta înseamnă „zori” în spaniolă, adică şafak în turcă.

 

Făcând ochii oblici mari cât cepele, mă priveşte nedumerit.

 

Eu: Nu înţelegi? Eu sunt vaporul ăla. Eu te-am adus în portul vieţii mele.

 

Domnul Poton (scărpinându-se în cap): Să zicem o clipă că e adevărat ce spui. De ce-ai fi făcut aşa ceva?

 

Eu: Pentru că am crezut că nu mai pot să fac faţă vocilor mele contradictorii. Mi s-a părut întotdeauna greu să le strunesc pe Degeţicile mele. Dacă eram de acord cu una, nu reuşeam niciodată să le împac pe celelalte. Dacă o iubeam puţin mai mult pe vreuna, celelalte începeau să se plângă. Aşa era de fiecare dată. O scoteam la capăt sprijinindu-mă puţin pe una şi apoi puţin pe alta. Dar după ce am născut, sistemul a încetat să mai funcţioneze. N-am mai putut îndura pluralitatea dinăuntrul meu. Maternitatea cere unitate, stabilitate şi deplinătate, pe când eu eram scindată în şase voci, dacă nu mai multe. Am cedat sub presiune. Atunci te-am chemat pe tine.

 

În clipa aia se întâmplă un lucru tare ciudat. Acolo, sub ochii mei, Domnul Poton începe să se topească precum ceaţa în lumina soarelui.

 

Domnul Poton (scoţându-şi batista de mătase şi tamponându-şi ochii): Atunci cred că e timpul să plec. Nu mi-am închipuit că o să mă emoţionez aşa de tare. (Îşi şterge nasul.) Îmi pare rău – m-ai luat prin surprindere, atâta tot.

 

Eu: Nu-i nimic.

 

Domnul Poton (smiorcăindu-şi nasul): Cred că o să-mi fie dor de tine. O să-mi scrii?

 

Eu: O să scriu despre tine. O să scriu o carte.

 

Domnul Poton (bătând din palme): Ce grozav! O să ajung celebru!

 

Se lasă o tăcere apăsătoare, care-mi năvăleşte în urechi ca vântul prin frunze. Mă simt uşoară, de parcă ceva m-a apucat şi m-a ridicat.

 

Domnul Poton: Păi, la revedere. Dar ce se va întâmpla cu Degeţicile?

 

Eu: O să le scot din seif. O să le dau drepturi egale să se exprime. Oligarhia s-a sfârşit, la fel şi lovitura de stat, monarhia, anarhia şi fascismul. A venit în sfârşit timpul pentru o democraţie matură.

 

Domnul Poton (râzând): Dă-mi voie să te previn, scumpo, democraţia nu-i doar lapte şi miere.

 

Eu: S-ar putea să ai dreptate. Totuşi aş prefera-o celorlalte regimuri.

 

PARTEA A ŞAPTEA Zorii

Liniştea de după furtună

Într-o zi însorită de august, când prunele din grădină se pârguiseră până la un violaceu perfect, Eyup s-a întors din armată, mai slab şi mai măsliniu. N-a spus nimic multă vreme, zâmbind doar. Apoi l-am auzit vorbind drăgăstos cu sticlele de şampon, parfumurile şi cremele din baie.

— Nu-i spui nici măcar „bună” soţiei tale, dar pălăvrăgeşti cu chema de ras? l-am întrebat.

A râs.

— În armată ajungi să duci dorul până şi celor mai mărunte plăceri ale vieţii şi înveţi să fii recunoscător pentru tot ce ai la îndemână.

— Probabil că şi depresia te învaţă acelaşi lucru, am zis. Am învăţat să privesc în jur cu ochi mulţumiţi.

— Îmi pare rău că n-am putut să fiu alături de tine, a murmurat trăgându-mă spre el. Apoi a adăugat gânditor: Ne-am fi putut descurca mai bine.

— Ce vrei să spui?

— De ce n-am cerut ajutorul familiilor noastre sau al prietenilor când treceai prin criza aia? De ce n-am angajat o dădacă profesionistă să te ajute? Ai încercat să faci totul singură. De ce?

Am dat din cap.

— Am crezut că pot să mă descurc. Am crezut că pot să legăn fetiţa până adoarme, să o hrănesc cu mâncare sănătoasă şi să-mi scriu romanele. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că nu voi fi în stare să fac asta singură. Asta era forţa, dar şi slăbiciunea mea.

— De acum înainte vom face totul împreună, spune el drăgăstos.

— Ce bine! am exclamat. O