— Nu, Teddy! strigă ea. Nu spune una ca asta, te rog, nu!

— Vorbeşte mai încet!

— Să vorbesc mai încet? Mă părăseşti! Ce mai contează pentru mine acum dacă află lumea?

— Pentru mine contează enorm.

Ethel era cuprinsă de deznădejde.

— Teddy, te rog! Te iubesc!

— Dar acum s-a terminat. Trebuie să fiu un soţ bun şi un tată bun pentru copilul meu. Trebuie să înţelegi.

— Să înţeleg pe naiba! se înfurie ea. Cum poţi să o zici atât de detaşat? Te-am văzut arătând mai multă compasiune pentru un câine care trebuia împuşcat!

— Nu este adevărat, rosti el şi glasul i se poticni uşor.

— M-am lăsat în voia ta în această cameră, pe patul de acolo.

— Iar eu nu voi…

Se opri. Chipul său, încremenit până atunci într-o expresie de autocontrol rigid, lăsă deodată să se întrevadă suferinţa. Se întoarse cu spatele, ferindu-se de privirea ei.

— Nu voi uita niciodată asta, şopti el.

Ea se apropie mai mult de el şi îi văzu lacrimile de pe obraji, iar mânia i se evaporă.

— O, Teddy, îmi pare atât de rău, şopti ea.

El încercă să-şi vină în fire.

— Ţin foarte mult la tine, dar trebuie să-mi fac datoria, zise el.

Cuvintele lui erau reci, însă glasul îi era sugrumat.

— O, Doamne!

Ea încercă să se oprească din plâns. Nu îi dăduse încă vestea ei. Îşi şterse ochii cu mâneca, îşi trase nasul şi înghiţi.

— Datorie? spuse ea. Nu ştii încă totul.

— Despre ce vorbeşti?

— Şi eu sunt însărcinată.

— O, Dumnezeule!

Îşi duse trabucul la buze în mod mecanic, apoi îl coborî din nou fără să tragă din el.

— Dar m-am retras de fiecare dată!

— Nu destul de repede, se pare.

— De câtă vreme ştii?

— Tocmai mi-am dat seama. M-am uitat în sertar şi am văzut cârpele curate.

El tresări. Era clar că nu îi plăcea s-o audă vorbind despre menstruaţie. Ei bine, va trebui să îndure de această dată.

— Am calculat că nu mi-a mai venit ciclul de când m-am mutat în fosta cameră a doamnei Jevons, iar asta s-a întâmplat acum zece săptămâni.

— Două cicluri. Înseamnă că-i lucru sigur. Aşa a zis şi Bea. O, la dracu’!

Îşi duse din nou trabucul la buze, însă îşi dădu seama că se stinsese, aşa că-l lăsă să cadă pe podea cu un bombănit iritat.

Ei i se năzări un gând sucit.

— Ai putea avea doi moştenitori.

— Nu fi ridicolă, rosti el cu asprime. Bastarzii nu au dreptul la moştenire.

— Ah, şopti ea.

Nu avusese de gând să ridice pretenţii pentru copilul ei. Pe de altă parte însă, nu se gândise încă la el ca la un bastard.

— Bietul copilaş, se tângui ea. Pruncul meu, bastardul…

El afişă o expresie vinovată pe chip.

— Îmi pare rău, zise el. Nu am vrut să spun asta. Iartă-mă!

Ea văzu că firea lui bună se afla în conflict cu instinctele egoiste. Îi atinse braţul.

— Bietul Fitz…

— Doamne fereşte să afle Bea de asta, murmură el.

Ea îşi simţi orgoliul rănit. De ce trebuia el să se concentreze numai asupra celeilalte femei? Bea avea să fie în regulă: era bogată şi măritată, şi purta în pântece iubitul şi cinstitul moştenitor al clanului Fitzherbert.

Fitz continuă:

— Şocul ar putea să o afecteze.

Ethel îşi aminti un zvon conform căruia Bea suferise un avort în anul precedent. Toate servitoarele vorbiseră despre asta. După spusele Ninei, camerista rusoaică, prinţesa dăduse vina pentru avort pe Fitz, care o supărase atunci când anulase o călătorie planificată în Rusia.

Ethel se simţi cumplit de respinsă.

— Deci principala ta grijă este că vestea despre copilul nostru ar putea să o supere pe soţia ta.

El o privi ţintă.

— Nu vreau să avorteze – este important să nu avorteze!

Nu avea nici cea mai vagă idee cât de insensibil era.

— La naiba cu tine, exclamă Ethel.

— La ce te aşteptai? Copilul pe care Bea îl poartă în pântec este cel la care am sperat şi pentru care m-am rugat. Copilul tău nu este dorit nici de tine, nici de mine şi nici de altcineva.

— Eu nu văd lucrurile aşa, murmură ea şi începu să plângă din nou.

— Trebuie să mă gândesc la asta, zise el. Trebuie să fiu singur. O apucă de umeri şi spuse: Mai vorbim mâine. Între timp, nu spune nimănui. Ai înţeles?

Ea dădu din cap în semn că da.

— Promite-mi.

— Îţi promit.

— Aşa te vreau, rosti el, apoi ieşi din cameră.

Ethel se aplecă şi culese de jos trabucul stins.

Ea nu spuse nimănui, dar nu putea să pretindă că totul este în ordine, aşa că se prefăcu bolnavă şi se duse în pat. Cum stătea singură, oră după oră, suferinţa lăsa locul neliniştii. Cum aveau să trăiască ea şi copilul ei?

Avea să-şi piardă slujba de la Tŷ Gwyn – era de la sine înţeles, chiar dacă pruncul nu ar fi fost al contelui. Numai gândul acesta era insuportabil de dureros. Fusese atât de mândră de sine când fusese numită menajeră-şefă… Bunicului îi plăcea să spună că mândria vine mereu înainte de o prăbuşire. Avea dreptate în acest caz.

Nu era sigură că se mai putea întoarce în casa părinţilor săi: ruşinea l-ar fi omorât pe tatăl ei. Era aproape la fel de supărată din cauza asta pe cât era din cauza propriei ruşini. Într-un fel, avea să îl rănească mai mult pe el decât o rănise pe ea; el era atât de rigid în aceste privinţe…

Oricum, nu voia să-şi ducă viaţa ca mamă nemăritată în Aberowen. Existau deja două fete ca ea: Maisie Owen şi Gladys Pritchard. Erau nişte personaje triste, fără un loc anume în ordinea socială a oraşului. Erau singure, dar niciun bărbat nu era interesat de ele; deşi mame, locuiau încă cu părinţii, de parcă ar fi fost copii; nu erau binevenite în nicio biserică, tavernă, prăvălie sau club. Cum ar fi putut ea, Ethel Williams, care se considerase dintotdeauna cu un cap deasupra celorlalţi, să coboare până la cel mai de jos nivel?

Asta însemna că era nevoită să plece din Aberowen. Nu îi părea rău. Avea să întoarcă spatele bucuroasă şirurilor de case mohorâte, micuţelor capele pretenţioase şi nesfârşitelor certuri dintre mineri şi conducere. Însă unde avea să se ducă? Avea să îl mai vadă pe Fitz?

Când se lăsă întunericul ea rămase trează, uitându-se pe fereastră la stele, şi în cele din urmă îşi încropi un plan. Avea să înceapă o nouă viaţă, într-un