loc nou. Avea să poarte verighetă şi să spună că i-a murit soţul. Avea să găsească pe cineva care să aibă grijă de copil, să obţină o slujbă şi să câştige bani. Îşi va trimite copilul la şcoală. Simţea că era fată – avea să fie deşteaptă, să devină scriitoare sau doctor sau poate o activistă ca doamna Pankhurst, militând pentru drepturile femeilor şi lăsându-se arestată în faţa Palatului Buckingham.

Crezuse că nu o să poată adormi, dar emoţia o secătuise de vlagă, aşa că aţipi pe la miezul nopţii şi căzu într-un somn profund, fără vise.

Răsăritul soarelui o trezi. Se ridică în capul oaselor, aşteptând cu nerăbdare să vadă ce-i va aduce noua zi; apoi îşi aminti că vechea ei viaţă era terminată, distrusă, şi că se afla în mijlocul unei tragedii. Aproape că se lăsă din nou pradă suferinţei, dar luptă împotriva senzaţiei. Nu îşi putea permite luxul unor lacrimi. Trebuia să înceapă o nouă viaţă.

Se îmbrăcă şi coborî în sala servitorilor, unde anunţă că îşi revenise complet după boala din ziua precedentă şi că este gata să-şi îndeplinească atribuţiile obişnuite.

Lady Maud trimise după ea înainte de micul dejun. Ethel pregăti o tavă cu cafea şi i-o duse în Camera Roz. Maud era la măsuţa de toaletă, într-un neglijeu mov de mătase. Plânsese. Ethel avea pe cap propriile probleme, dar chiar şi aşa, nu putu să n-o compătimească pe Maud.

— Ce s-a întâmplat, Înălţimea Voastră?

— O, Williams, a trebuit să renunţ la el!

Ethel presupuse că se referea la Walter von Ulrich.

— Dar de ce?

— A venit tatăl său să mă vadă. Nu conştientizasem încă faptul că Marea Britanie şi Germania sunt inamice, iar căsătoria cu mine ar putea să-i ruineze lui Walter cariera – poate chiar şi pe cea a tatălui său.

— Dar toată lumea spune că nu va fi niciun război. Serbia este destul de importantă pentru noi.

— Dacă nu acum, atunci mai târziu; şi, chiar dacă nu va mai izbucni niciodată, ameninţarea în sine este suficientă.

Masa de toaletă era mărginită de un volănaş de dantelă roz, iar Maud trăgea nervoasă de acesta, rupând dantela scumpă. Va avea nevoie de ore bune ca să repare stricăciunile, se gândi Ethel. Maud continuă:

— Nimeni din Ministerul de Externe german nu i-ar mai încredinţa lui Walter secrete dacă ar fi căsătorit cu o englezoaică.

Ethel turnă cafeaua şi îi dădu lui Maud o ceaşcă.

— Herr von Ulrich va renunţa la slujba lui dacă vă iubeşte cu adevărat.

— Dar nu vreau să renunţe!

Maud încetă să mai rupă dantela şi sorbi nişte cafea.

— Nu pot fi cea care îi pune capăt carierei. Ce fel de temelie mai e şi asta pentru o căsnicie?

„Ar putea să-şi schimbe cariera, se gândi Ethel; şi, dacă v-ar iubi cu adevărat, chiar ar face-o.” Apoi se gândi la bărbatul pe care îl iubea ea şi la cât de repede i se temperase pasiunea când devenise neconvenabilă. „O să-mi păstrez părerile pentru mine, se gândi ea; nu ştiu absolut nimic.” întrebă:

— Ce a zis Walter?

— Nu l-am văzut. I-am trimis o scrisoare. Nu mă mai duc în locurile în care ne întâlneam de obicei. Apoi el a început să treacă pe la mine pe acasă şi a devenit stânjenitor să le tot spun servitorilor că nu sunt acasă pentru el, aşa că am venit aici cu Fitz.

— De ce nu vreţi să vorbiţi cu el?

— Pentru că ştiu ce se va întâmpla. El mă va lua în braţe şi mă va săruta, iar eu voi ceda.

„Ştiu sentimentul”, se gândi Ethel.

Maud oftă.

— Eşti tăcută în această dimineaţă, Williams. Probabil că ai şi tu grijile tale. Lucrurile s-au îngreunat mult de când cu greva?

— Da, Înălţimea Voastră. Tot oraşul a trecut pe raţii de subzistenţă.

— Încă îi mai hrăneşti pe copiii minerilor?

— În fiecare zi.

— Aşa. Fratele meu este foarte generos.

— Da, Înălţimea Voastră.

„Când îi convine”, adăugă ea în gând.

— Ei bine, ar trebui să-ţi vezi de treaba ta. Îţi mulţumesc pentru cafea. Cred că te plictisesc cu problemele mele.

Uşor impulsiv, Ethel o apucă pe Maud de mână.

— Vă rog să nu spuneţi asta. Aţi fost mereu atât de bună cu mine! Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat cu Walter şi sper că îmi veţi împărtăşi mereu necazurile dumneavoastră!

— Ce frumos din partea ta!

Lacrimile îi umplură din nou ochii lui Maud.

— Îţi mulţumesc foarte mult, Williams.

Îi strânse mâna lui Ethel, apoi îi dădu drumul.

Ethel ridică tava şi plecă. Când ajunse în bucătărie, Peel, majordomul, o întrebă:

— Ai greşit cu ceva?

„Nici n-ai tu idee”, se gândi ea.

— De ce întrebi?

— Înălţimea Sa vrea să te duci în bibliotecă la ora zece şi jumătate.

Deci avea să fie o discuţie formală, se gândi Ethel. Poate că era mai bine aşa. Aveau să fie despărţiţi de un birou şi ea nu se va simţi tentată să i se arunce în braţe. Asta o va ajuta să-şi ţină lacrimile în frâu. Trebuia să fie rece şi lipsită de orice emoţie. Tot cursul vieţii ei avea să fie stabilit în această discuţie.

Îşi văzu mai departe de treburile din casă. Avea să-i lipsească Tŷ Gwyn. În anii în care lucrase aici, ajunsese să îndrăgească mobila veche şi elegantă. Reţinuse numele pieselor de mobilier şi învăţase să recunoască un lampadar, un bufet, un armoar sau o etajeră. În timp ce le ştergea de praf şi le lustruia, observa incrustaţia pe lemn, încovoierile şi canelurile, picioarele în formă de labe de leu ţinând sfere între gheare. Ocazional, cineva ca Peel obişnuia să spună: „Acela este franţuzesc – Ludovic al XV-lea”, iar ea realizase astfel că fiecare cameră era decorată şi mobilată într-un singur stil – baroc, neoclasic sau gotic. Nu avea să mai vadă asemenea mobilă în viaţa ei.

După o oră se îndreptă spre bibliotecă. Cărţile fuseseră colecţionate de predecesorii lui Fitz. Camera nu mai era acum atât de folosită: Bea citea numai romane franţuzeşti, iar Fitz nu citea deloc. Oaspeţii mai veneau aici uneori pentru o clipă de tihnă şi de linişte sau pentru a folosi setul de şah din fildeş de pe masa centrală. În această dimineaţă obloanele erau trase până la jumătate, la instrucţiunile lui Ethel, ca să ferească încăperea de soarele dogoritor de iulie şi să o păstreze răcoroasă. Drept urmare, camera