Fitz stătea într-un fotoliu din piele verde. Spre surprinderea lui Ethel, era acolo şi Albert Solman, într-un costum negru şi o cămaşă cu guler scrobit. Avocat de profesie, Solman era ceea ce gentilomii din perioada edwardiană numeau om de afaceri. El administra banii lui Fitz, verificând veniturile din redevenţele de cărbune şi din chirii, plătind facturile şi scoţând bani pentru salariile angajaţilor. Tot el se ocupa de închirieri şi de alte contracte şi ocazional intenta procese oamenilor care încercau să-l înşele pe Fitz. Ethel îl mai întâlnise înainte şi nu îl plăcea. Îl considera doar un vulpoi bătrân. Poate că toţi avocaţii erau aşa, nu ştia sigur: el era singurul pe care îl cunoscuse vreodată.

Fitz se ridică, uşor jenat.

— I-am împărtăşit domnului Solman secretul nostru, zise el.

— De ce? rosti Ethel.

Ea fusese nevoită să promită că nu va spune nimănui. Faptul că Fitz îi mărturisise totul acestui avocat era o trădare.

Fitz părea ruşinat – un lucru rar pentru el.

— Solman îţi va spune ce îţi propun, zise el.

— De ce? repetă Ethel.

Fitz o privi rugător, implorând-o parcă să nu-i îngreuneze şi mai mult situaţia.

Însă ea nu simţi nicio urmă de compasiune. Nici pentru ea nu era uşor – de ce ar fi fost uşor pentru el?

— Ce este de nu ai curajul să-mi spui chiar tu? rosti ea, provocându-l.

El îşi pierduse încrederea arogantă.

— Îl voi lăsa pe el să-ţi explice, zise el; şi, spre uimirea ei, plecă din cameră.

Când uşa se închise în urma lui, ea se holbă la Solman, gândindu-se:

„Cum pot vorbi despre viitorul copilului meu cu acest străin?”

Solman îi zâmbi.

— Deci nu ai fost cuminte, nu-i aşa?

Asta o înfurie la culme.

— I-aţi spus asta şi contelui?

— Sigur că nu!

— Pentru că nici el nu a fost cuminte, să ştiţi. E nevoie de doi oameni ca să faci un copil.

— În regulă, nu trebuie să vorbim despre asta.

— Vreau doar să nu vorbiţi de parcă am făcut asta de capul meu.

— Prea bine.

Ethel se aşeză, apoi îl privi din nou.

— Puteţi să luaţi loc, dacă doriţi, rosti ea, ca şi cum ar fi fost stăpâna casei şi i-ar fi vorbit de sus majordomului.

El se înroşi. Nu ştia dacă să stea şi să dea astfel impresia că aşteptase permisiunea ei sau dacă să rămână în picioare, ca un servitor. În cele din urmă, începu să se plimbe de colo-colo.

— Înălţimea Sa m-a instruit să îţi fac o ofertă, spuse el.

Plimbarea prin încăpere de colo-colo nu ţinea, aşa că se opri şi rămase în picioare în faţa ei.

— Este o ofertă generoasă şi te sfătuiesc să o accepţi.

Ethel nu scoase nicio vorbă. Insensibilitatea lui Fitz avea şi un efect folositor: o făcuse să realizeze că se afla într-o negociere. Iar la asta se pricepea. Tatăl ei avusese tot timpul de negociat câte ceva, certându-se şi înţelegându-se cu conducerea minei, încercând mereu să obţină salarii mai mari, programe de lucru mai scurte şi norme de siguranţă mai eficiente. Una dintre maximele lui era: „Nu vorbi niciodată decât dacă trebuie neapărat”. Aşa că rămase tăcută.

Solman o privi, părând să aştepte ceva. Când pricepu că ea nu are de gând să răspundă, păru încurcat. Reluă:

— Înălţimea Sa este de acord să îţi ofere o pensie de 24 de lire sterline pe an, plătită lunar în avans. Cred că este foarte generos din partea Domniei Sale, nu crezi?

Ce zgârcit mârşav şi vrednic de dispreţ, se gândi Ethel. Cum putea să fie atât de rău cu ea? 24 de lire sterline era salariul unei cameriste! Era jumătate din ce primea Ethel ca menajeră-şefă, fără a mai pune la socoteală că avea să-şi mai piardă şi cazarea şi masa.

De ce cred bărbaţii că pot scăpa aşa de uşor? Probabil pentru că pot, de obicei. Femeile nu au drepturi. Fusese nevoie de doi oameni ca să facă un copil, dar numai unul era obligat să aibă grijă de acesta. Cum de îngăduiau femeile să se afle mereu într-o poziţie atât de slabă? Gândul o înfuria.

Şi totuşi, nu scoase nicio vorbă.

Solman trase un scaun şi se aşeză aproape de ea.

— Acum, cred că trebuie să priveşti partea bună a lucrurilor. Vei avea zece şilingi pe săptămână…

— Nu chiar, îl întrerupse ea repede.

— Ei bine, să zicem că vor fi 26 de lire pe an, asta înseamnă zece şilingi pe săptămână. Ce spui?

Ethel nu spuse nimic.

— Îţi poţi găsi o cămăruţă frumoasă în Cardiff cu doi-trei şilingi, iar restul poţi să-i cheltui cum vrei. O mângâie pe genunchi şi adăugă: Şi, cine ştie? Poate că vei găsi un alt bărbat generos care să-ţi uşureze puţin viaţa… Ei? Eşti o fată foarte atrăgătoare, să ştii.

Ea se prefăcu că nu înţelege ce vrea el să spună. Ideea de a fi amanta unei târâturi de avocat ca Solman pur şi simplu o scârbea. Chiar credea că i-ar putea lua locul lui Fitz? Nu răspunse la insinuarea lui.

— Există condiţii? întrebă ea cu răceală.

— Condiţii?

— Care vin împreună cu oferta contelui.

Solman tuşi.

— Cele obişnuite, desigur.

— Cele obişnuite? Deci aţi mai făcut asta înainte.

— Nu pentru contele Fitzherbert, se grăbi el să adauge.

— Dar pentru altcineva.

— Hai să rămânem la chestiunea în discuţie, dacă nu te superi.

— Continuaţi.

— Nu trebuie să treci numele contelui pe certificatul de naştere al copilului sau să dezvălui în vreun alt fel că Domnia Sa este tatăl.

— Şi, din experienţa dumneavoastră, domnule Solman, femeile acceptă de obicei aceste condiţii?

— Da.

Sigur că da, se gândi ea cu obidă. De parcă au de ales! Nu au dreptul la nimic, aşa că iau şi ele ce pot. Sigur că acceptă condiţiile.

— Mai sunt şi altele?

— După ce pleci de la Tŷ Gwyn, nu trebuie să încerci să mai iei legătura cu Înălţimea Sa în vreun fel.

„Deci, se gândi Ethel, nu vrea să mă mai vadă nici pe mine, nici copilul.” Dezamăgirea se înălţă în ea ca un val de slăbiciune: dacă nu ar fi stat jos, probabil că s-ar fi prăbuşit la pământ. Strânse din dinţi ca să-şi ţină lacrimile în frâu. Când îşi recăpătă stăpânirea de sine, întrebă:

— Altceva?

— Cred că asta-i tot.

Ethel se ridică în picioare.

Solman rosti:

— Trebuie să mă contactezi cu privire la locul în care ar trebui trimise plăţile lunare.

Scoase o cutie mică de argint şi extrase din ea o carte de vizită.

— Nu, zise ea când