— Dar va trebui să iei legătura cu mine…

— Nu, nu va trebui, repetă ea.

— Ce vrei să spui?

— Oferta nu este acceptabilă.

— Acum, nu fi nesăbuită, domnişoară Williams…

— Vă mai spun încă o dată, domnule Solman, ca să nu existe nicio urmă de îndoială. Oferta nu este acceptabilă. Răspunsul meu este nu. Nu mai am nimic să vă spun. Vă doresc o zi bună.

Ieşi şi trânti uşa în urma ei.

Se întoarse în camera sa, încuie uşa şi începu să plângă în hohote.

Cum putea Fitz să fie atât de crud? Chiar nu mai voia să o vadă niciodată? Şi nici copilul? Chiar credea că tot ce se întâmplase între ei putea fi şters cu 24 de lire pe an?

Chiar nu o mai iubea? Oare o iubise vreodată? Fusese oare o proastă?

Crezuse că o iubeşte. Fusese sigură că însemnase ceva pentru el. Poate că se prefăcuse în tot acest timp, păcălind-o – însă ea nu credea asta. O femeie îşi dă seama mereu când un bărbat se preface.

Şi acum ce făcea? Probabil că îşi înăbuşea sentimentele. Poate că era un bărbat fără profunzime în emoţii. Era şi asta posibil. Poate că o iubise sincer, dar cu o dragoste ce era uşor uitată când devenea neconvenabilă. O asemenea slăbiciune de caracter ar fi putut trece neobservată în focul pasiunii.

Cel puţin cruzimea lui o făcea să se poată târgui mai uşor. Nu trebuia să se mai gândească şi la sentimentele lui. Se putea concentra asupra încercării de a obţine tot ce era mai bine pentru ea şi pentru copil. Trebuia să se gândească mereu cum ar gestiona Tata situaţia. O femeie nu era chiar complet neputincioasă, în ciuda a ceea ce spunea legea.

Fitz avea să se îngrijoreze acum, ghici ea. Probabil că se aşteptase ca ea să primească oferta sau, în cel mai rău caz, să se târguiască pentru un preţ mai mare; atunci ar fi simţit că secretul lui este în siguranţă. Acum avea să fie năucit şi neliniştit totodată.

Nu îi oferise ocazia lui Solman să o întrebe ce voia, totuşi. Lasă-i să orbecăie prin întuneric o vreme. Fitz va începe să se teamă că Ethel ar putea avea de gând să se răzbune spunându-i prinţesei Bea despre copil.

Se uită pe fereastră la ceasul de pe acoperişul grajdului. Mai erau câteva minute până la amiază. Pe peluza din faţă, angajaţii se pregăteau să le servească prânzul copiilor de mineri. Prinţesa Bea voia de obicei să o vadă pe menajera-şefă în jurul orei 12. Adeseori voia să se plângă de câte ceva: ba nu-i plăceau florile din sală, ba uniformele lacheilor nu erau netezite, ba vopseaua de pe palier se scorojea. La rândul ei, menajera-şefă avea de pus întrebări cu privire la repartizarea camerelor pentru oaspeţi, înnoirea veselei şi a paharelor de porţelan, angajarea şi concedierea fetelor de la bucătărie. Fitz venea de obicei în salonaş cam pe la douăsprezece şi jumătate, ca să servească un pahar de vin de Xeres înainte de prânz.

Şi atunci Ethel avea să strângă şurubul.

Fitz îi privi pe copiii minerilor făcând coadă ca să-şi primească prânzul – sau „masa principală”, cum îl numeau ei. Aveau feţele murdare, părul neîngrijit şi hainele zdrenţuite, dar păreau fericiţi. Copiii erau uimitori. Aceştia erau printre cei mai săraci din tot ţinutul, iar taţii lor erau încleştaţi într-o dispută aprigă, şi totuşi asta nu se vedea deloc la copii.

Îşi dorise un copil de când se căsătorise cu Bea. Ea pierduse o sarcină, iar el era îngrozit că ar putea să o piardă şi pe a doua. Ultima oară făcuse scandal doar pentru că el anulase călătoria lor în Rusia. Dacă ar fi aflat că o lăsase însărcinată pe menajera-şefă, furia ei ar fi fost incontrolabilă.

Iar cumplitul secret se afla în mâinile unei servitoare.

Grija îl măcina. Era o pedeapsă teribilă pentru păcatul său. În alte împrejurări poate că s-ar fi bucurat puţin că va avea un copil cu Ethel. Ar fi putut să ducă mama şi copilul într-o căsuţă din Chelsea şi să-i viziteze o dată pe săptămână. Simţi un alt junghi de regret şi de dor din cauza amărăciunii provocate de acest vis irealizabil. Nu voia să o trateze pe Ethel cu asprime. Iubirea ei îi fusese nespus de scumpă: sărutările ei pline de alean, atingerea ei înfrigurată, dogoarea patimii lor tinere. Chiar şi atunci când îi dăduse vestea cea proastă, îşi dorise să-şi treacă mâinile peste tot trupul ei şi să-i simtă buzele lipindu-i-se de gât cu acea ardoare care îl excita nespus. Însă trebuia să rămână cu inima de piatră.

Pe lângă faptul că era cea mai incitantă femeie pe care o sărutase vreodată, mai era şi inteligentă, bine informată şi amuzantă. Tatăl ei vorbea mereu despre chestiunile aflate la ordinea zilei, îi spusese ea. Iar menajera-şefă de la Tŷ Gwyn avea dreptul să citească ziarele contelui după ce termina majordomul cu ele – o regulă de-a servitorilor despre care el nu ştiuse. Ethel îi punea întrebări neaşteptate, la care nu putea răspunde întotdeauna, cum ar fi: „Cine a cârmuit Ungaria înaintea austriecilor?” Îi va lipsi teribil asta, se gândi el cu tristeţe.

Însă ea nu voia să se poarte aşa cum ar fi trebuit să facă o amantă părăsită. Solman fusese zdruncinat de conversaţia cu ea. Fitz îl întrebase: „Şi ce vrea?”, însă Solman nu ştia. Lui Fitz nu-i dădea pace cumplita posibilitate ca Ethel să-i povestească totul lui Bea, doar dintr-o dorinţă morală de a lăsa adevărul să iasă la lumină. „Doamne, ajută-mă să o ţin departe de soţia mea”, se ruga el.

Fu surprins să vadă forma îndesată şi rotofeie a lui Perceval Jones, în pantaloni verzi, trei sferturi, şi în cizme, venind cu paşi mari pe peluză.

— Bună dimineaţa, Înălţimea Voastră, rosti primarul, scoţându-şi pălăria cafenie de fetru.

— Bună dimineaţa, Jones.

Ca preşedinte al întreprinderii Celtic Minerals, Jones reprezenta sursa unei părţi însemnate din averea lui Fitz; cu toate acestea însă, omul îi era antipatic.

— Nu avem veşti bune, spuse Jones.

— Te referi la Viena? Am înţeles că împăratul austriac lucrează încă la formularea ultimatumului pentru Serbia.

— Nu, mă refer la Irlanda. Cei din Ulster nu vor accepta