autoguvernarea, să ştiţi. Asta îi va face să fie o minoritate sub un guvern romano-catolic. Armata este deja pe picior de răzvrătire.

Fitz se încruntă. Nu îi plăcea să audă vorbindu-se despre răzvrătire în rândurile armatei britanice. Rosti pe un ton băţos:

— Indiferent ce ar zice ziarele, eu nu cred că ofiţerii britanici nu se vor supune ordinelor primite de la guvernul lor suveran.

— Dar au făcut-o deja! îl contrazise Jones. Cum rămâne cu Răscoala Curragh?

— Nimeni nu a refuzat să asculte ordinele.

— 57 de ofiţeri au demisionat când li s-a ordonat să mărşăluiască împotriva Voluntarilor din Ulster. Poate că Înălţimea Voastră nu o consideră răscoală, însă toată lumea îi spune astfel.

Fitz bombăni. Jones avea dreptate, din păcate. Adevărul era că ofiţerii englezi nu voiau să-şi atace semenii protestanţi pentru a apăra o gloată de catolici irlandezi.

— Nu ar fi trebuit să i se promită niciodată Irlandei independenţa, zise el.

— Sunt de acord cu Înălţimea Voastră în această privinţă, încuviinţă Jones. Însă eu am venit să vă vorbesc de fapt despre asta.

Arătă spre copii, aşezaţi acum pe bănci la măsuţele improvizate, mâncând cod fiert cu varză de primăvară.

— Aş dori să-i puneţi capăt.

Lui Fitz nu îi plăcea când cei dintr-o clasă inferioară îi spuneau ce să facă.

— Nu vreau să las copiii din Aberowen să moară de foame, chiar dacă este vina taţilor lor.

— Nu faceţi decât să prelungiţi greva.

Faptul că Fitz primea o redevenţă pentru fiecare tonă de cărbune extras nu însemna, din punctul lui de vedere, că era obligat să ia partea proprietarilor minei împotriva oamenilor săi. Jignit, replică:

— Greva este grija dumitale, nu a mea.

— Dar când trebuie să primiţi bani, nu vă daţi în lături.

Fitz era revoltat.

— Nu mai am nimic să-ţi spun.

Se întoarse cu spatele.

Jones trecu de îndată la un ton spăşit:

— Vă cer iertare, Înălţimea Voastră, vă rog, a fost o remarcă complet nepotrivită, spusă fără să o gândesc, însă chestiunea este extrem de agasantă.

Lui Fitz îi era greu să refuze o scuză. Nu se calmase, însă se întoarse şi îi vorbi lui Jones pe un ton curtenitor:

— În regulă, dar voi continua să le ofer copiilor masa principală.

— Vedeţi dumneavoastră, Înălţimea Voastră, un miner poate fi foarte încăpăţânat când vine vorba de el şi poate suferi nenumărate greutăţi prin mândria-i nesăbuită; însă ceea ce îl doboară, în cele din urmă, este să-şi vadă copiii înfometaţi.

— Dar puţul oricum funcţionează în continuare.

— Cu muncitori străini, de mâna a treia. Majoritatea oamenilor nu sunt mineri de profesie, iar rezultatele lor sunt nesemnificative. Îi folosim mai ales pentru mentenanţa tunelurilor şi menţinerea în viaţă a cailor. Nu extragem prea mult cărbune.

— Nu pot să înţeleg şi pace de ce aţi evacuat sărmanele văduve din case. Erau doar opt şi, în fond, îşi pierduseră soţii în blestematul acela de puţ.

— Este un principiu periculos. Casa merge mână în mână cu ortacul. Dacă renunţăm la acest principiu, o să ajungem ca nişte proprietari de case din mahalale.

„Poate că nu ar fi trebuit să ridicaţi mahalale, în acest caz”, se gândi Fitz, dar îşi ţinu gura. Nu voia să lungească discuţia cu acest mic tiran plin de sine. Se uită la ceas. Era ora douăsprezece şi jumătate: venise timpul să bea un pahar de vin de Xeres.

— Nu are rost, Jones, spuse el. Nu o să lupt eu în locul tău. O zi bună.

Porni cu paşi mari spre casă.

Jones era ultima sa grijă. Ce avea să facă în privinţa lui Ethel? Trebuia să se asigure că Bea nu era supărată. Dincolo de riscul pentru copilul nenăscut, simţea că sarcina ar fi putut reprezenta un nou început pentru căsnicia lor. Copilul i-ar fi putut apropia mai mult, recreând căldura şi intimitatea pe care le avuseseră la început. Însă această speranţă ar fi fost spulberată dacă Bea ar fi aflat că el îşi făcuse de cap cu menajera-şefă. Ar fi luat foc, nu alta.

Era recunoscător pentru răcoarea din impunătoarea sală, cu dalele sale din pardoseală şi cu tavanul în stil gotic. Tatăl său alesese acest decor feudal. Singura carte pe care o citise Papa vreodată, în afară de Biblie, era Declinul şi căderea Imperiului Roman a lui Gibbon. Era de părere că şi mai marele Imperiu Britanic avea să sufere aceeaşi soartă dacă nobilii nu se luptau să-şi păstreze instituţiile, în special Marina Regală, Biserica Anglicană şi Partidul Conservator.

Avea dreptate, Fitz nu se îndoia deloc în această privinţă.

Un pahar de vin sec de Xeres era exact ce-i trebuia înainte de prânz. Îl înviora şi îi creştea pofta de mâncare. Cu un sentiment plăcut de anticipare, intră în salonaş. Fu îngrozit să o vadă acolo pe Ethel, vorbind cu Bea. Se opri în prag şi se holbă consternat. Ce-i spunea? Oare ajunsese prea târziu?

— Ce se petrece aici? rosti el pe un ton aspru.

Bea se uită surprinsă la el şi îi răspunse cu răceală:

— Vorbesc despre feţele de pernă cu menajera-şefă. Te aşteptai la ceva mai dramatic?

Accentul ei rusesc scotea în evidenţă „r”-ul din „dramatic”.

O clipă el nu ştiu ce să spună. Îşi dădu seama că se holba la soţia şi la amanta lui. Gândul că fusese atât de intim cu ambele femei era cât se poate de neliniştitor.

— Nu prea ştiu, sunt sigur, îngăimă el, apoi se aşeză la scrin, cu spatele la ele.

Cele două femei îşi continuară conversaţia. Chiar era vorba despre feţele de pernă: cât de mult ţineau, cum puteau fi peticite cele uzate şi oferite apoi servitorilor şi dacă era mai bine să fie cumpărate gata brodate sau doar simple, pentru a pune cameristele să le brodeze. Însă Fitz era încă cutremurat. Micul tablou – stăpâna şi servitoarea purtând o conversaţie liniştită – îi aminti cât de îngrozitor de uşor i-ar fi fost lui Ethel să-i dezvăluie adevărul lui Bea. Lucrurile nu mai puteau continua aşa. Trebuia să ia atitudine.

Scoase din sertar o coală de hârtie albastră, înmuie un stilou în călimară şi scrise: „Ne întâlnim după prânz”. Împături bileţelul şi îl strecură într-un plic asortat.

După câteva minute, Bea îi dădu liber lui Ethel. Când aceasta se pregătea să plece, Fitz i se adresă fără să-şi întoarcă privirea.

— Williams, vino încoace, te rog.

Ea veni lângă el. El