remarcă aroma de săpun parfumat pe care ea recunoscuse că îl fura de la Bea. În ciuda mâniei sale, era extrem de conştient de apropierea coapselor ei suple şi puternice, sub mătasea neagră a rochiei de menajeră. Fără să o privească, îi dădu plicul.

— Trimite pe cineva la cabinetul veterinar din oraş ca să ia un flacon cu aceste pastile pentru câine. Sunt pentru tusea animalelor.

— Am înţeles, Înălţimea Voastră.

Ieşi pe uşă.

Avea să rezolve situaţia peste vreo două ore.

Fitz îşi turnă vin de Xeres. Îi oferi şi lui Bea un pahar, însă ea îl refuză. Vinul îi încălzi stomacul şi îl mai destinse. Se duse lângă soţia sa, iar ea îi zâmbi prietenos.

— Cum te simţi? întrebă el.

— Supărător dimineaţa, răspunse ea. Însă îmi trece. Acum sunt bine.

Gândurile sale se întoarseră rapid la Ethel. Îl încolţise. Nu spusese nimic, dar îi dădea de înţeles că i-ar putea destăinui totul lui Bea. Era surprinzător de abil din partea ei. Se frământă, neputincios. Şi-ar fi dorit să rezolve chestiunea chiar mai devreme decât în acea după-amiază.

Luară prânzul în sala mică de mese, aşezaţi la o masă de stejar cu picioare pătrate, ce ar fi putut proveni dintr-o mănăstire medievală. Bea îi zise că descoperise în Aberowen nişte ruşi.

— Mi-a spus Nina că sunt peste o sută.

Cu un efort, Fitz şi-o alungă pe Ethel din gânduri.

— Probabil că se numără printre spărgătorii de grevă aduşi de Perceval Jones.

— Se pare că sunt ostracizaţi. Nu sunt serviţi în prăvălii şi în cafenele.

— Trebuie să îl pun pe pastorul Jenkins să ţină o predică despre dragostea faţă de aproapele nostru, chiar şi atunci când acesta este spărgător de grevă.

— Nu poţi să le porunceşti pur şi simplu negustorilor să îi servească?

Fitz zâmbi.

— Nu, draga mea, nu în ţara asta.

— Ei bine, mi-e milă de ei şi aş vrea să îi ajut cumva.

El fu mulţumit.

— E o idee bună. Te-ai gândit la ceva anume?

— Cred că în Cardiff este o biserică ortodoxă rusă. O să aduc un preot aici să le ţină o slujbă într-o duminică.

Fitz se încruntă. Bea se convertise la anglicanism atunci când se căsătoriseră, dar el ştia că ea tânjea după biserica în sânul căreia crescuse şi vedea în asta un semn că era nefericită în ţara ei de adopţie. Însă nu voia să o supere.

— Foarte bine atunci, rosti el.

— Şi apoi, le putem oferi o masă în sala servitorilor.

— Este un gând frumos, draga mea, dar s-ar putea să fie oameni mai din popor.

— Le vom oferi mâncare doar celor care vin la slujbă. Astfel îi vom exclude pe evrei şi pe scandalagii.

— Ce perspicacitate! Desigur, orăşenii s-ar putea să nu te aibă la inimă pentru asta.

— Însă asta nu ne priveşte pe noi.

El încuviinţă.

— Foarte bine. Jones s-a plâns că sprijin greva oferindu-le de mâncare copiilor. Dacă te ocupi tu de spărgătorii de grevă, măcar nu se va mai putea spune că luăm partea cuiva.

— Îţi mulţumesc, spuse ea.

Sarcina le îmbunătăţise deja relaţia, se gândi Fitz.

Bău două pahare de risling la prânz, însă îl cuprinse din nou neliniştea când ieşi din sala de mese şi se îndreptă spre Apartamentul cu Gardenii. Ethel ţinea în mâinile sale soarta lui. Avea firea emotivă şi moale a unei femei, dar tot nu i se putea spune ce să facă. Nu o putea controla şi asta îl speria.

Însă ea nu era acolo. Se uită la ceas. Era două şi un sfert. El îi zisese „după prânz”. Ethel ştia când se servise cafeaua şi ar fi trebuit să îl aştepte. Nu specificase locul, însă mai mult ca sigur că îşi putea da seama singură.

Începu să simtă fiori de teamă.

După cinci minute fu tentat să plece. Nimeni nu-l făcea să aştepte aşa. Însă nu voia să lase chestiunea nerezolvată pentru o altă zi sau chiar şi pentru o altă oră, aşa că rămase pe loc.

Ea intră în cameră la două şi jumătate.

El o întrebă mânios:

— Ce încerci să-mi faci?

Ea îi ignoră întrebarea.

— Ce naiba te-a făcut să mă pui să vorbesc cu un avocat din Londra?

— M-am gândit că aşa o să fie mai puţin emoţional.

— Nu fi prost!

Fitz era şocat. Nimeni nu-i mai vorbise astfel de când era la şcoală. Ea continuă:

— Sunt însărcinată cu copilul tău. Cum poate fi asta neemoţional?

Avea dreptate, fusese nesăbuit şi vorbele ei îl înţepau, dar în acelaşi timp nu se putu abţine să nu admire muzicalitatea accentului ei – cuvântul „neemoţional” avea o notă diferită pentru fiecare dintre cele şase silabe ale sale, astfel încât suna ca o melodie.

— Îmi pare rău, rosti el. O să-ţi plătesc dublu…

— Nu înrăutăţi situaţia, Teddy, zise ea pe un ton mai blând. Nu te târgui cu mine de parcă ar fi vorba de preţul corect aici.

El îndreptă spre ea un deget acuzator.

— Să nu care cumva să vorbeşti cu soţia mea, mă auzi? Nu voi accepta aşa ceva!

— Nu-mi da ordine, Teddy. Nu am niciun motiv să te ascult.

— Cum îndrăzneşti să îmi vorbeşti aşa?

— Taci şi ascultă şi-o să-ţi spun eu.

Tonul ei îl scotea din sărite, dar îşi aminti că nu-şi permitea să se pună rău cu ea.

— Bine, continuă.

— Te-ai purtat cu mine într-un mod total lipsit de iubire.

El ştia că este adevărat şi simţi o urmă de remuşcare. Îi părea nespus de rău pentru că o făcuse să sufere. Însă se strădui să nu lase să se vadă acest lucru.

Ea continuă:

— Încă te iubesc prea mult ca să vreau să-ţi distrug fericirea.

El se simţi şi mai rău.

— Nu vreau să te rănesc, zise ea.

Înghiţi în sec şi îşi întoarse privirea, iar el îi văzu lacrimile din ochi. Dădu să vorbească, însă ea îşi ridică mâna ca să îl reducă la tăcere.

— Îmi ceri să-mi las slujba şi casa, aşa că trebuie să mă ajuţi să încep o nouă viaţă.

— Bineînţeles, rosti el. Dacă asta doreşti.

Discuţia în termeni practici îi ajuta pe amândoi să îşi ţină în frâu sentimentele.

— Mă duc la Londra.

— Bună idee.

Nu putea să nu fie mulţumit: nimeni din Aberowen nu va şti că ea avea un copil şi cu atât mai puţin al cui era acesta.

— O să îmi cumperi o căsuţă. Nimic ieşit din comun – un cartier de muncitori mi se va potrivi foarte bine. Dar să aibă vreo şase camere, ca să pot sta