la parter şi să pot lua pe cineva în chirie. Din chirie voi plăti reparaţiile şi întreţinerea. Va trebui să muncesc mai departe.

— Te-ai gândit foarte atent la acest lucru.

— Te întrebi cât de mult va costa totul, presupun, dar nu vrei să mă întrebi, pentru că domnilor nu le place să întrebe care este preţul lucrurilor.

Era adevărat.

— M-am uitat în ziar, rosti ea. O casă ca asta costă cam trei sute de lire. Probabil că pentru tine va fi mai ieftin decât să mă plăteşti cu două lire pe lună pentru tot restul vieţii.

Trei sute de lire nu însemnau mai nimic pentru Fitz. Bea putea cheltui atât pe haine într-o singură după-amiază, la Maison Paquin din Paris. Spuse:

— Dar promiţi că vei păstra secretul?

— Şi promit să îţi iubesc copilul şi să am grijă de el, să o cresc – sau să îl cresc – astfel încât să fie fericit, sănătos şi bine educat, chiar dacă tu nu dai niciun semn că ţi-ar păsa de toate astea.

El se simţi indignat, însă ea avea dreptate. Abia dacă se gândise la copil!

— Îmi pare rău, rosti el. Sunt prea îngrijorat în privinţa lui Bea.

— Ştiu, zise ea pe un ton mai blând, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când el lăsa să i se vadă neliniştea.

— Când vei pleca?

— Mâine dimineaţă. Mă grăbesc şi eu la fel de mult ca tine. O să iau trenul până la Londra şi o să încep să caut o casă imediat ce ajung acolo. După ce voi găsi locul potrivit, îi voi scrie lui Solman.

— Va trebui să stai cu chirie în timp ce-ţi cauţi casă.

Îşi scoase portofelul din buzunarul interior al hainei şi îi dădu două bancnote de cinci lire.

Ea zâmbi.

— Tu chiar nu ai nici cea mai mică idee cât costă lucrurile, nu-i aşa, Teddy?

Îi înapoie una dintre bancnote.

— Cinci lire sunt de ajuns.

El păru jignit.

— Nu vreau să crezi că îţi dau mai puţin decât trebuie.

Atitudinea ei se schimbă, iar el prinse o fărâmă din mânia ei mocnită.

— A, dar aşa faci, Teddy, aşa faci, rosti ea cu amărăciune. Însă nu la bani mă refer.

— Amândoi am făcut-o, spuse el pe un ton defensiv, aruncând o privire spre pat.

— Dar numai unul dintre noi o să aibă un copil.

— Hai să nu ne certăm. O să-i spun lui Solman să facă exact cum ai sugerat tu.

Ea îi întinse mâna.

— Rămas-bun, Teddy. Ştiu că te vei ţine de cuvânt.

Avea vocea calmă, însă el îşi dădu seama că ea se străduia să-şi păstreze sângele rece.

Îşi strânseră mâna, chiar dacă părea bizar pentru doi oameni care făcuseră dragoste cu atâta pasiune.

— Aşa voi face, rosti el.

— Te rog să pleci acum, repede, zise ea, apoi îşi întoarse privirea.

El ezită încă o clipă, apoi ieşi din încăpere.

Când plecă de acolo, fu surprins şi ruşinat să simtă lacrimi nebărbăteşti umplându-i ochii.

— Rămas-bun, Ethel, şopti el către holul pustiu. Domnul să te binecuvânteze şi să te aibă în pază.

(IV)

Se duse la depozitul de bagaje din pod şi fură de acolo o valiză mică, veche şi ponosită. Nimeni nu avea să-i simtă lipsa. Îi aparţinuse tatălui lui Fitz şi avea blazonul acestuia imprimat în piele: poleiala se ştersese de ceva vreme, însă blazonul încă se distingea. Împachetă ciorapi, lenjerie intimă şi câteva dintre săpunurile parfumate ale prinţesei.

În timp ce stătea întinsă în pat în noaptea aceea, decise că nu voia să meargă la Londra, la urma urmei. Era prea speriată ca să treacă singură prin asta. Voia să fie împreună cu familia ei. Trebuia să-i pună mamei câteva întrebări cu privire la sarcină. Ar fi trebuit să se afle într-un loc familiar când avea să vină pe lume copilul. Bebeluşul va avea nevoie de bunicii şi de unchiul său, Billy.

Dimineaţă se îmbrăcă cu hainele ei, lăsă rochia de menajeră-şefă atârnată în cui şi se furişă devreme din Tŷ Gwyn. Din capătul aleii se uită înapoi spre casă – cu pietrele sale înnegrite de praf de cărbune, cu şirurile lungi de ferestre reflectând răsăritul soarelui – şi se gândi la cât de multe învăţase de când venise să lucreze aici prima oară, pe când avea 13 ani şi de-abia terminase şcoala. Acum ştia cum trăia elita. Aveau o mâncare ciudată, preparată în moduri complicate, şi risipeau mai mult decât mâncau. Cu toţii vorbeau cu acelaşi accent sugrumat, chiar şi o parte dintre străini. Îi trecuseră prin mâini lenjerii frumoase de femei bogate, din bumbac de calitate sau din mătase alunecoasă, ţesute de mână, brodate şi tivite cu dantelă, în seturi de câte douăsprezece în sertarele lor. Putea să se uite la un bufet şi să spună dintr-o privire în ce secol fusese făcut. Şi, mai ales, se gândi ea cu amărăciune, aflase că nu trebuie să te încrezi în iubire.

Coborî în Aberowen pe povârnişul muntelui şi se îndreptă spre Wellington Row. Uşa casei părinteşti era descuiată, ca întotdeauna. Intră în casă. Odaia principală, bucătăria, era mai mică decât Camera cu Vaze de la Tŷ Gwyn, folosită doar pentru aranjarea florilor.

Mama frământa aluatul de pâine, însă când văzu valiza, se opri şi spuse:

— Ce s-a întâmplat?

— Am venit acasă, rosti Ethel.

Lăsă valiza jos şi se aşeză la masa din bucătărie. Era prea ruşinată ca să spună ce se petrecuse.

Însă Mama ghici.

— Ai fost concediată! zise ea.

Ethel nu-şi putea privi mama în ochi.

— Da. Îmi pare rău, mamă.

Mama îşi şterse mâinile cu un prosop.

— Ce ai făcut? zise ea mânioasă. Spune-mi totul acum!

Ethel oftă. De ce avea reţineri?

— Am rămas grea cu copil, spuse ea.

— O, nu… fată păcătoasă ce eşti!

Ethel se luptă să-şi ţină lacrimile în frâu. Sperase să aibă parte de compasiune, nu de condamnare.

— Sunt o fată păcătoasă, recunoscu ea.

Îşi scoase pălăria, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul.

— Ţi s-a urcat la cap – să lucrezi la conac, să te întâlneşti cu regele şi cu regina. Te-a făcut să uiţi cum ai fost crescută.

— Presupun că ai dreptate.

— Taică-tău o să moară când o să audă.

— Nu el trebuie să nască, rosti Ethel pe un ton sarcastic. Cred că o să îşi revină.

— Nu fi neobrăzată! Asta o să-i frângă inima.

— El unde este?

— E plecat la o altă şedinţă a greviştilor. Gândeşte-te la poziţia pe care o are în oraş: este unul dintre