bătrânii de la capelă, reprezentant al minerilor, secretar al Partidului Laburist Independent… cum o să mai poată ţine capul sus la întruniri, când toată lumea va crede că fiica lui este o târfă?

Ethel îşi pierdu controlul:

— Îmi pare foarte rău că i-am adus o asemenea ruşine pe cap, rosti ea şi începu să plângă.

Expresia de pe chipul mamei sale se schimbă.

— Ei bine, este cea mai veche poveste din lume.

Ocoli masa şi îi lipi capul lui Ethel de pieptul său.

— Gata, gata, spuse ea, aşa cum făcea şi când Ethel era mică şi se julea în genunchi.

După o vreme, hohotele lui Ethel se mai domoliră.

Mama îi dădu drumul şi-i spuse:

— Hai mai bine să bem o ceaşcă de ceai.

Pe vatră se afla mereu un ceainic. Puse frunze de ceai într-o oală şi turnă apă fiartă peste ele, apoi amestecă totul cu o lingură de lemn.

— Când trebuie să vină copilul pe lume?

— În februarie.

— O, Doamne!

Mama se întoarse de la foc ca să se uite la Ethel.

— O să fiu bunică!

Pufniră amândouă în râs. Mama puse ceşti pe masă şi turnă ceaiul. Ethel bău puţin şi păru să se simtă mai bine.

— Tu ai avut naşteri uşoare sau dificile? întrebă ea.

— Nu există naşteri uşoare, însă ale mele au fost mai liniştite decât majoritatea, din câte mi-a spus mama. Dar, chiar şi aşa, de la Billy am rămas cu spatele încovoiat.

Billy coborî pe scări şi întrebă:

— Cine vorbeşte despre mine?

Acum putea dormi până mai târziu, îşi dădu seama Ethel, căci erau în grevă. De fiecare dată când îl vedea, părea tot mai înalt şi mai spătos.

— Bună, Eth, rosti el sărutând-o, iar ea îi simţi mustaţa ţepoasă. Ce-i cu valiza?

Se aşeză şi Mama îi turnă ceai.

— Am făcut o prostie, Billy, spuse Ethel. O să am un copil.

El se holbă la ea, prea şocat ca să mai poată scoate vreo vorbă. Apoi se înroşi, gândindu-se, fără îndoială, la ce făcuse ea ca să rămână însărcinată. Îşi lăsă privirea în podea, stânjenit. Apoi bău nişte ceai şi în cele din urmă întrebă:

— Cine este tatăl?

— Nu-l ştii tu.

Se gândise la asta şi încropise un fel de poveste.

— Era un valet care a venit la Tŷ Gwyn cu unul dintre oaspeţi, dar acum a plecat în armată.

— Dar o să îţi fie alături…

— Nici măcar nu ştiu unde este.

— Îl găsesc eu pe tovarăş.

Ethel îi puse o mână pe braţ.

— Nu te mânia, dragul meu. Dacă o să am nevoie de ajutorul tău, o să ţi-l cer.

Evident, Billy nu ştia ce să răspundă. Era limpede că ameninţările de răzbunare nu ajutau la nimic, însă nu avea un alt răspuns. Părea năucit. Avea încă şaisprezece ani.

Ethel şi-l amintea de pe vremea când era bebeluş. Avea doar cinci ani când se născuse el, dar o fascinaseră complet perfecţiunea şi vulnerabilitatea lui. „În curând voi avea şi eu un prunc frumos şi neajutorat”, se gândi ea; şi nu ştia dacă să fie fericită sau îngrozită.

Billy spuse:

— Tata o să aibă ceva de comentat, bănuiesc.

— De asta mă tem şi eu, rosti Ethel. Mi-aş dori să pot face ceva ca să-i uşurez situaţia.

Bunicul coborî şi el.

— Concediată, nu-i aşa? zise el când văzu valiza. Ai fost prea obraznică?

Mama spuse:

— Nu fi crud, Papa. Este gravidă.

— Ah! exclamă el. Unul dintre filfizonii de la conac, nu-i aşa? Nu m-aş mira să fie contele însuşi.

— Nu vorbi prostii, bunicule, îl întrerupse Ethel, descumpănită că el ghicise adevărul atât de repede.

Billy spuse:

— A fost un valet care a venit la conac cu un musafir. E plecat în armată acum. Ea nu vrea să ne ducem pe urmele lui.

— A, da? făcu Bunicul.

Ethel îşi dădu seama că Bunicul nu era deloc convins, dar nu mai insistă. În schimb, zise:

— Este sângele de italiancă din tine, fata mea. Bunicii tale îi clocotea sângele în vine. Ar fi dat de bucluc dacă nu mă însuram eu cu ea. Se pare că nu voia să aştepte nunta. De fapt…

Mama îl întrerupse:

— Papa! Nu în faţa copiilor.

— Ce-o să-i mai şocheze după asta? rosti el. Sunt prea bătrân pentru basme. Femeile tinere vor să se culce cu bărbaţii tineri şi o vor atât de aprig, încât chiar o fac, căsătorite sau nu. Oricine susţine altceva este un prost – şi aici îl includ şi pe soţul tău, Cara, fata mea.

— Ai grijă ce spui, îl atenţionă Mama.

— Da, bine, zise Bunicul, tăcând din gură şi bându-şi ceaiul.

Un minut mai târziu, Tata intră pe uşă. Mama îl privi surprinsă.

— Ai venit mai devreme! exclamă ea.

El sesiză neplăcerea din glasul ei.

— O spui de parcă nu aş fi binevenit.

Ea se ridică de la masă, făcându-i loc.

— O să mai fac o oală de ceai.

Tata nu se aşeză.

— Întrunirea a fost anulată.

Ochii îi căzură pe valiza lui Ethel.

— Ce-i cu asta?

Cu toţii se uitară la Ethel. Ea remarcă teama de pe chipul Mamei, sfidarea de pe cel al lui Billy şi un soi de resemnare pe cel al Bunicului. Ea era cea care trebuia să răspundă la întrebare.

— Trebuie să-ţi spun ceva, tată, începu ea. O să te superi şi nu pot să-ţi zic decât că-mi pare rău.

Chipul lui se posomorî.

— Ce ai făcut?

— Mi-am dat demisia de la Tŷ Gwyn.

— Nu are de ce să-ţi pară rău. Nu mi-a plăcut niciodată cum te ploconeai în faţa paraziţilor de acolo.

— Am avut un motiv ca să plec.

El se apropie şi o privi de sus.

— Bun sau rău?

— Sunt în bucluc.

El arăta ameninţător.

— Sper că nu te referi la ce se referă uneori fetele atunci când spun asta.

Ea îşi coborî privirea şi dădu încet din cap.

— Ai…

Făcu o pauză, căutând cuvintele potrivite.

— Ai căzut cumva în păcat?

— Da.

— Fată păcătoasă ce eşti!

Era exact ce spusese şi Mama. Ethel se chirci în faţa lui, deşi nu se aştepta să o lovească.

— Uită-te la mine! zise el.

Ea îl privi printr-o perdea de lacrimi.

— Deci vrei să spui că ai comis păcatul preacurviei.

— Îmi pare rău, tată.

— Cu cine? zbieră el.

— Cu un valet.

— Cum îl cheamă?

— Teddy.

Numele îi ieşi pe gură înainte să se gândească mai bine.

— Teddy şi mai cum?

— Nu contează.

— Nu contează? Cum vine asta?

— A venit la conac într-o vizită cu stăpânul lui. Până am aflat ce-i cu mine, el plecase deja în armată. Am pierdut legătura cu el.

— Într-o vizită? Ai pierdut legătura?

Vocea Tatei se preschimbă într-un tunet de furie:

— Vrei să spui că nu eşti nici măcar