Se poticni, abia izbutind să rostească cuvintele dezgustătoare.

— Ai săvârşit acest păcat josnic într-o doară?

Mama zise:

— Nu te înfuria, tată.

— Să nu mă înfurii? Când ar trebui atunci să se înfurie cineva dacă nu acum?

Bunicul încercă să îl calmeze.

— Linişteşte-te, Dai, băiete. Nu ajută la nimic dacă ţipi.

— Îmi pare rău să-ţi reamintesc, bunicule, dar asta este casa mea şi eu hotărăsc ce ajută şi ce nu.

— Bine, în regulă, rosti Bunicul împăciuitor. Cum zici tu.

Mama nu era gata să se dea bătută.

— Nu spune ceva ce-o să regreţi, tată.

Aceste încercări de a potoli mânia Tatei nu făceau decât să-l înfurie şi mai tare.

— N-o să îngădui femeilor sau bătrânilor să-mi spună ce să fac! ţipă el. Îşi îndreptă degetul spre Ethel: Şi nu voi lăsa pe cineva căzut în păcatul preacurviei să stea în casa mea! Ieşi afară!

Mama începu să plângă.

— Nu, te rog, nu spune asta!

— Afară! zbieră el. Şi să nu te mai întorci niciodată!

Mama zise:

— Dar e nepotul tău!

Billy spuse:

— Ce-ar fi să te laşi condus de Cuvântul lui Dumnezeu, tată? Iisus a spus: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. Evanghelia după Luca, capitolul 5, versetul 32.

Tata se întoarse spre el.

— Stai să-ţi zic ceva, băiat neştiutor ce eşti! Bunicii mei nu s-au căsătorit niciodată. Nimeni nu ştie cine a fost bunicul meu. Bunica mea s-a coborât cât de mult se poate coborî o femeie.

Mama scăpă un icnet. Ethel era şocată şi vedea că Billy era stupefiat. Bunicul părea să fi ştiut asta deja.

— O, da, rosti Tata, coborând tonul. Tatăl meu a fost crescut într-o casă rău famată, dacă ştii ce-i aia; un loc unde se duceau marinarii, în josul docurilor din Cardiff. Şi apoi, într-o bună zi, pe când mama lui era căzută într-o beţie cruntă, Dumnezeu i-a călăuzit paşii de copil spre o capelă, la şcoala de duminică, unde l-a întâlnit pe Iisus. Tot acolo a învăţat să citească, să scrie şi, în cele din urmă, să-şi îndrume copiii pe calea cuviinţei.

Mama rosti cu blândeţe:

— Nu mi-ai spus niciodată asta, David.

Rareori îi spunea pe numele de botez.

— Speram să nu fie nevoie să mă mai gândesc vreodată la asta.

Chipul Tatei se schimonosi într-o mască de ruşine şi de furie. Se rezemă de masă şi o privi pe Ethel în ochi, iar vocea i se preschimbă într-o şoaptă:

— Când i-am făcut curte mamei tale, ne-am ţinut de mână şi am sărutat-o pe obraz în fiecare seară până în ziua nunţii.

Izbi cu pumnul în masă, făcând ceştile să zăngăne.

— Prin milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, familia mea s-a ridicat din şanţul puturos. Glasul îi redeveni tunător: Nu ne mai întoarcem acolo! Niciodată! Niciodată! Niciodată!

Urmă un moment prelung de tăcere uluită. Tata se uită la Mama şi spuse:

— Scoate-o pe Ethel de aici.

Ethel se ridică în picioare.

— Am valiza pregătită şi am şi ceva bani. O să mă duc cu trenul la Londra, îl privi aspru pe tatăl ei şi adăugă: Nu o să-mi trag familia în şanţ.

Billy îi ridică valiza.

Tata rosti:

— Tu unde te duci, băiete?

— O conduc la gară, zise Billy, părând de-a dreptul înspăimântat.

— Las-o să-şi ducă singură valiza.

Billy dădu să lase jos valiza, apoi se răzgândi. Cu o expresie încăpăţânată pe chip, repetă:

— O conduc la gară.

— Ba o să faci ce-ţi zic eu! răcni Tata.

Billy părea încă speriat, dar devenise acum sfidător.

— Ce-o să faci, tată, o să mă dai şi pe mine afară din casă?

— Te pun pe genunchi şi te bat la fund, replică Tata. Nu eşti prea mare pentru asta.

Billy era alb ca varul, dar îl privi pe Tata în ochi.

— Ba da, sunt, ripostă el. Sunt prea mare pentru asta.

Îşi trecu valiza în mâna stângă şi îşi încleştă pumnul drept.

Tata făcu un pas în faţă.

— Te învăţ eu minte să mă mai ameninţi cu pumnul, băiete.

— Nu! ţipă Mama.

Se băgă între ei şi îi puse mâna în piept Tatei.

— Gata! Să nu vă prind că vă bateţi în bucătăria mea. Îndreptă degetul spre chipul Tatei: David Williams, lasă mâna jos! Nu uita că eşti unul dintre bătrânii Capelei Bethesda. Ce-o să creadă lumea?

Asta îl calmă. Mama se întoarse apoi spre Ethel şi spuse:

— Mai bine pleci. Billy o să vină cu tine. Hai, grăbeşte-te!

Tata se aşeză la masă. Ethel îşi sărută mama.

— Rămas-bun, mamă.

— Să-mi scrii, îi zise Mama.

Tata interveni:

— Să nu îndrăzneşti să scrii cuiva din casa asta! Scrisorile vor fi arse aşa cum ajung, nedesfăcute!

Mama se întoarse cu spatele, plângând. Ethel ieşi în stradă cu Billy în urma ei.

Porniră pe străzile abrupte din centrul oraşului. Ethel îşi ţinea privirea în pământ, pentru a evita să vorbească cu oamenii pe care îi cunoştea şi să fie întrebată încotro mergea.

Ajunsă la gară, cumpără un bilet spre Paddington.

— Ei bine, spuse Billy în timp ce stăteau pe peron, două şocuri într-o singură zi. Mai întâi tu, apoi tata.

— A ţinut chestia aia în el toţi anii ăştia, rosti Ethel. Nu-i de mirare că este atât de sever. Aproape că îl pot ierta pentru că m-a dat afară.

— Eu nu pot să-l iert, zise Billy. Credinţa noastră vorbeşte de mântuire şi de îndurare, nu de ţinut lucruri în sine şi de pedepsit oamenii.

În gară intră un tren din Cardiff şi Ethel îl văzu pe Walter von Ulrich coborând. Îşi duse mâna la pălărie când o zări, ceea ce era un gest frumos din partea lui: în mod normal, gentilomii nu salutau astfel servitoarele. Lady Maud îi spusese că îl părăsise. Poate că venise să o câştige din nou. Îi ură noroc în sinea ei.

— Vrei să-ţi cumpăr un ziar? întrebă Billy.

— Nu, mulţumesc, dragule, răspunse ea. Nu cred că m-aş putea concentra asupra lui.

În aşteptarea trenului, ea îi zise:

— Îţi mai aminteşti codul nostru, Billy?

În copilărie născociseră o modalitate simplă de a scrie bileţele, pe care părinţii lor să nu le poată descifra.

Billy păru nedumerit pentru o clipă, apoi chipul i se lumină.

— Ah, da…

— O să îţi scriu în acel cod, pentru ca tata să nu poată citi.

— Bun, spuse el. Şi să trimiţi scrisoare pe numele lui Tommy Griffiths.

Trenul intră în gară învăluit într-un nor de aburi. Billy o îmbrăţişă pe Ethel. Ea îl vedea cum face eforturi să nu plângă.

— Să ai grijă de tine, rosti ea.