— Da, zise el, ştergându-şi ochii cu mâneca. Noi o să fim bine. Tu să ai grijă acolo, în Londra.

— O să am.

Ethel se urcă în tren şi se aşeză la fereastră. Peste un minut trenul plecă, în timp ce prindea viteză, ea urmări cum scripetele de la gura puţului dispare în depărtare şi se întrebă dacă avea să mai vadă vreodată Aberowenul.

Maud luă micul dejun târziu, cu prinţesa Bea, în sala mică de mese de la Tŷ Gwyn. Prinţesa era în toane bune. De obicei se plângea întruna de viaţa din Marea Britanie – deşi, din câte îşi amintea Maud din perioada petrecută la ambasada britanică, viaţa în Rusia era cu mult mai puţin confortabilă: casele erau reci, oamenii ursuzi, serviciile neserioase şi guvernul dezorganizat. Însă Bea nu se plângea de nimic astăzi. Era fericită că rămăsese în sfârşit însărcinată.

Vorbi generos până şi la adresa lui Fitz.

— Mi-a salvat familia, ştii, îi zise ea lui Maud. A plătit ipoteca pusă pe moşia noastră. Însă până acum nu ar fi avut cine să o moştenească – fratele meu nu are copii. Ar fi fost o tragedie dacă toate pământurile lui Andrei şi ale lui Fitz ar fi încăput pe mâna vreunui văr îndepărtat.

Maud nu vedea nicio tragedie în asta. Vărul îndepărtat de care vorbea Bea ar fi putut fi chiar un fiu de-al ei. Însă nu se aşteptase niciodată să moştenească o avere şi nu se gândea prea mult la asemenea chestiuni.

Maud nu era o companie prea agreabilă în dimineaţa aceea, îşi dădu ea seama în timp ce îşi bea cafeaua şi se juca cu pâinea prăjită. De fapt, se simţea groaznic. Se simţea apăsată până şi de tapet, un frunziş victorian luxuriant ce acoperea atât tavanul, cât şi pereţii, deşi îl ştia de când se născuse.

Nu le dezvăluise celor din familie nimic despre povestea ei de dragoste cu Walter, aşa că acum nu le putea spune că se încheiase, ceea ce însemna că nu avea pe nimeni care să o compătimească. Numai menajera cea fâşneaţă, Williams, ştia povestea şi ea părea să fi intrat în pământ.

Maud citi reportajul din The Times despre discursul lui Lloyd George din seara precedentă, la dineul de la Mansion House. Era optimist cu privire la criza balcanică, declarând că ar putea fi rezolvată pe cale paşnică. Ea spera din toată inima să aibă dreptate. Chiar dacă renunţase la Walter, era încă îngrozită de gândul că ar putea fi nevoit să-şi pună uniforma şi să fie ucis sau mutilat într-un război.

Citi un reportaj scurt din The Times, consemnat din Viena şi intitulat Sperietura sârbă. O întrebă pe Bea dacă Rusia avea să apere Serbia împotriva austriecilor.

— Sper că nu! rosti Bea alarmată. Nu vreau ca fratele meu să plece la război.

Se aflau în sala mică de mese. Maud îşi amintea cum lua aici micul dejun cu Fitz şi cu Walter, în vacanţele lor, când ea avea 12 ani, iar ei 17. Băieţii aveau un apetit remarcabil, îşi amintea ea, devorând în fiecare dimineaţă ouă, cârnaţi şi mormane imense de pâine prăjită cu unt înainte de a se duce să călărească sau să înoate în lac. Walter era un personaj atât de fermecător – era chipeş şi străin. O trata la fel de curtenitor ca pe cineva de vârsta lui, ceea ce era extrem de măgulitor pentru o fetiţă – şi, realiza ea acum, era o cale mai subtilă de a flirta.

În timp ce se pierdea în amintiri, majordomul Peel intră şi o şocă de-a dreptul când îi spuse prinţesei Bea:

— Herr von Ulrich este aici, Înălţimea Voastră.

Walter nu avea cum să fie aici, se gândi Maud năucită. Oare să fi fost Robert? La fel de puţin probabil.

O clipă mai târziu, Walter intră în cameră.

Maud era prea contrariată ca să mai poată scoate vreo vorbă. Bea însă zise:

— Ce surpriză plăcută, Herr von Ulrich!

Walter purta un costum subţire de vară, din tweed albastru-cenuşiu. Cravata sa albastră din satin avea aceeaşi culoare ca ochii lui. Maud îşi dorea să fi purtat altceva decât rochia simplă crem, care-i păruse alegerea perfectă pentru a lua micul dejun cu cumnata ei.

— Iertaţi-mi intruziunea, prinţesă, îi spuse Walter lui Bea. A trebuit să vizitez consulatul nostru din Cardiff – o chestiune plictisitoare legată de câţiva marinari germani care au avut necazuri cu poliţia locală.

Ce minciună! Walter era ataşat militar: nu era treaba lui să scoată marinarii de la închisoare.

— Bună dimineaţa, Lady Maud, rosti el, strângându-i mâna. Ce surpriză plăcută să vă găsesc aici!

Altă minciună, se gândi ea. Venise aici să o vadă. Ea plecase din Londra pentru ca el să nu o mai poată găsi, însă în adâncul inimii nu putea să nu se bucure de insistenţa lui de a veni după ea până acolo. Fâstâcită, nu spuse decât:

— Bună ziua. Ce mai faceţi?

Bea rosti:

— Beţi o cafea cu noi, Herr von Ulrich. Contele este plecat la călărie, dar se va întoarce în curând.

Presupusese că Walter venise să îl vadă pe Fitz.

— Vă mulţumesc.

Walter se aşeză.

— Rămâneţi la prânz?

— Mi-ar face mare plăcere. Apoi va trebui să prind trenul spre Londra.

Bea se ridică.

— Ar trebui să vorbesc cu bucătăreasa.

Walter sări în picioare şi îi trase scaunul.

— Vorbiţi între timp cu Lady Maud, rosti Bea în timp ce ieşea din cameră. Înveseliţi-o! Este foarte îngrijorată din cauza situaţiei internaţionale.

Walter ridică din sprâncene la auzul notei de sarcasm din vocea lui Bea.

— Toţi oamenii cu capul pe umeri sunt îngrijoraţi din cauza situaţiei internaţionale, zise el.

Maud se simţi stânjenită. Disperată să spună ceva, arătă spre The Times.

— Credeţi că este adevărat că Serbia a mobilizat şaptezeci de mii de rezervişti?

— Mă îndoiesc că au şaptezeci de mii de rezervişti, rosti Walter pe un ton grav. Însă încearcă să ridice miza. Speră că pericolul unui război extins va determina Austria să acţioneze mai prudent.

— De ce le ia atât de mult timp austriecilor să trimită guvernului sârb revendicările lor?

— În mod oficial, înainte de a face ceva ce ar putea necesita mobilizarea populaţiei, ar vrea să strângă mai întâi recolta. Neoficial, ei ştiu că preşedintele Franţei şi ministrul său de