externe se întâmplă să se afle în Rusia, ceea ce sporeşte mult pericolul unui răspuns concertat din partea celor doi aliaţi. Nu va exista nicio solicitare oficială din partea Austriei până când preşedintele Poincaré nu va pleca din Sankt Petersburg.

Avea o minte atât de limpede, reflectă Maud. Cât îl iubea pentru asta!

Atitudinea sa rezervată se evaporă subit. Masca lui de curtoazie formală căzu şi pe chip i se citi suferinţa. Rosti deodată:

— Te rog, întoarce-te la mine!

Ea deschise gura şi vru să vorbească, dar cuvintele i se opriră în gât de emoţie şi nu putu să le rostească.

El zise cu nefericire în glas:

— Ştiu că m-ai părăsit de dragul meu, dar nu o să ţină. Te iubesc prea mult.

Maud îşi regăsi cuvintele:

— Dar tatăl tău…

— Trebuie să-şi vadă de propriul destin. Nu îi pot da ascultare… nu în această privinţă. Glasul i se transformă în şoaptă: Nu pot să te pierd.

— Ar putea avea dreptate: un diplomat german nu poate avea o soţie englezoaică, cel puţin nu acum.

— Atunci îmi voi găsi o altă carieră. Însă nu aş mai putea găsi pe cineva ca tine.

Hotărârea ei se spulberă şi ochii i se umplură cu lacrimi.

El se întinse peste masă şi o apucă de mână.

— Pot vorbi cu fratele tău?

Ea îşi mototoli şervetul de pânză şi îşi şterse lacrimile cu el.

— Nu vorbi cu Fitz încă, spuse ea. Mai aşteaptă câteva zile, până trece criza sârbească.

— S-ar putea să dureze mai mult de câteva zile.

— În acest caz, ne vom gândi din nou.

— Voi face cum doreşti tu, desigur.

— Te iubesc, Walter. Orice s-ar întâmpla, vreau să fiu soţia ta.

El îi sărută mâna.

— Îţi mulţumesc, rosti el pe un ton solemn. M-ai făcut un om fericit.

(VI)

O tăcere încordată se pogorî asupra casei de pe Wellington Row. Mama pregăti masa principală, iar Tata, Billy şi Bunicul o mâncară, dar nimeni nu spuse mare lucru. Billy era ros de o mânie pe care nu o putea exprima. După-amiază, urcă pe munte şi se plimbă kilometri în şir de unul singur.

A doua zi dimineaţă, gândurile i se întoarseră la pilda lui Iisus şi a femeii adultere. Stând în bucătărie în hainele sale de duminică, aşteptând să meargă împreună cu părinţii şi cu Bunicul la Capela Bethesda pentru slujba de frângere a pâinii, deschise Biblia la Evanghelia după Ioan şi găsi capitolul 8. Citi şi reciti pilda. Părea să se refere exact la genul de criză prin care trecea familia sa.

Continuă să se gândească la aceasta şi în capelă. Se uită împrejur la prietenii şi la vecinii săi: doamna Dai Ponei, John Jones Prăvălie, doamna Ponti şi cei doi fii mai mari ai săi, Suet Hewitt… Ştiau cu toţii că Ethel plecase ieri de la Tŷ Gwyn şi că îşi cumpărase un bilet către Paddington; şi, deşi nu ştiau motivul, puteau să-l intuiască. În mintea lor o judecau deja. Însă Iisus nu o judeca.

În timpul imnurilor şi al rugăciunilor improvizate, decise că Sfântul Duh îl îndemna să citească acele versete. Spre sfârşitul slujbei, se ridică în picioare şi îşi deschise Biblia.

Se auzi un murmur de surprindere. Era puţin cam tânăr ca să conducă congregaţia. Totuşi, nu exista o limită de vârstă: Duhul Sfânt putea să acţioneze prin oricine.

— Câteva versete din Evanghelia lui Ioan, începu el. Avea un uşor tremur în voce şi încercă să şi-l alunge. „Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter”.

Capela Bethesda se cufundă brusc în tăcere: nimeni nu se mai foi, nu mai şuşoti sau tuşi.

Billy citi mai departe:

— „Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis…”

Aici Billy făcu o pauză şi îşi ridică privirea.

Cu o emfază atent aleasă, el zise:

— „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”

Toate privirile din încăpere erau aţintite asupra lui. Nimeni nu se mişca.

Billy continuă:

— „Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur cu femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâţii tăi? Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Niciunul, Doamne.”

Billy îşi ridică privirea din carte. Nu avea nevoie să citească ultimul verset: îl ştia pe de rost. Se uită spre chipul împietrit al tatălui său şi rosti apăsat:

— „Şi Iisus i-a zis: nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti.”

După o clipă îndelungată, închise Biblia cu un zgomot ce răsună ca un tunet în tăcere.

— Acesta este Cuvântul Domnului, rosti el.

Nu se aşeză la loc. Porni spre ieşire. Enoriaşii îl priveau fascinaţi. Deschise uşa mare de lemn şi ieşi afară.

Nu se mai întoarse niciodată.

Capitolul 9

Sfârşitul lunii iulie 1914

(I)

Walter von Ulrich nu putea interpreta ritmurile de jazz.

Putea reda melodiile, care erau simple. Putea interpreta acordurile distincte, care foloseau de obicei intervalul septimei în bemol. Şi le putea reda pe ambele în acelaşi timp – dar nu suna a jazz. Ritmul îi scăpa. Ceea ce ieşea semăna mai mult cu ceva ce-ai fi putut auzi la o fanfară dintr-un parc berlinez. Pentru cineva care putea interpreta sonatele lui Beethoven fără nicio problemă era foarte frustrant.

Maud încercase să îl înveţe, în acea dimineaţă de sâmbătă de la Tŷ Gwyn, la pianul Bechstein aflat între palmierii în glastre din salonaş, cu soarele de vară trimiţându-şi razele prin ferestrele înalte. Stătuseră lipiţi unul de celălalt pe scăunelul de lângă pian, iar Maud râsese de eforturile sale nereuşite. Fusese un moment de minunată fericire.

Starea de spirit i se întunecase atunci când ea îi explicase felul în care o convinsese tatăl lui să se despartă de el. Dacă şi-ar fi întâlnit tatăl în seara aceea, la întoarcerea la Londra, ar fi izbucnit un scandal monstru. Însă Otto plecase